POVESTIRI DIN TREN - I -

Întâmplări din tren ( I ) - Socializarea

Cine a călătorit cu trenul, de socializare nu cred că a scăpat!

Cândva,  trebuia să ajung la Timișoara pentru a susține un examen. Cu o zi înainte avusesem o zi infernală:

- Dimineața, înainte de a pleca la serviciu, am deschis robinetul de la apa caldă, în ideea că poate, poate au dat apă caldă (Unii am prins vremurile alea, în care verificam de zeci de ori robinetele. Trebuia să fii pe fază, căci se întâmpla să dea apă caldă și în afara programului. Și nu era ca acum, când, dai drumul la apa caldă, apa curge, dar... e rece! Atunci, apa se oprea cu totul și, uneori, uitai deschis robinetul.) și l-am uitat deschis.

- La întoarcere, când am intrat în casă, am călcat direct pe covorul cald și bine îmbibat. Bineînțeles, nu era casa mea, nu era covorul meu și nu era doar covorul de pe hol ud. Totul băltea, iar mirosul era îngrozitor.

- În plus, în acea zi, mă certasem cu șeful. Fusesem programată la smuls buruieni de pe nu știu ce cultură a unui CAP, iar eu aveam nevoie trei zile libere. Să plec la Timișoara.

- În același timp, eram supărată și nervoasă pentru că, în loc să mai fi repetat pentru examen, mă ocupasem cu tot felul de chestii neplanificate.

Ș-apoi, la vârsta aceea, nu știam să mai și râd de viață, ci luam totul în serios, deseori trezindu-mă plângând de nervi, de ciudă, găsind o mie de vinovați...

Spre seară m-am liniștit cumva, spunându-mi că voi mai citi pe tren, că oricum nu voi putea dormi.

Zis și făcut! Îmi pregătesc bagajul, aștept  timpul să treacă – până aproape de orele 12 noaptea (când circulau ultimele troleybuze) – și plec la gară. Acceleratul de Arad pleca în jurul orei 1,30. În Arad urma să schimb trenul cu un Personal, până la Timișoara.

În sfârșit, urc în tren. Găsesc compartimentul și locul, îmi pun bagajul sus, mă fac comodă, aștept să văd dacă mai urcă cineva, căci eu ajunsesem repede, fiind iute de picior. Da, mai intră o doamnă în vârstă (vreo 50 de ani!), mă salută, mă întreabă dacă e compartimentul X și dacă locul Y se află acolo. Îi confirm, o urmăresc cum se așază, apoi îmi întorc privirea absentă pe geam. Nu mai urcă nimeni. Trenul se pune în mișcare, iar eu sunt bucuroasă că o să pot citi. Scot cursul cu materia ce mă interesa, încerc să mă adun și focusez pe ceea ce nu stăpâneam încă. 

Ei, dar vecina începe:

–          De unde sunteți?

–                   Din Brașov.

–                   Și... unde mergeți?

–                   La Timișoara.

–                   Păi, ăsta merge acolo?

–                   Nu, schimb în Arad.

–                   Aaa!

Răspunsurile scurte și faptul că răsfoiesc o carte, o vor face să înceteze, mă gândesc.

–                   Și... acolo lucrați ori mergeți la părinți?

Simt cum mi se urcă sângele în cap. Exact ceea ce nu-mi place, iarăși, mi se întâmplă. Ce-o interesează pe babornița asta ce-i cu mine, unde merg și de ce?  Ce-ar fi s-o iau și eu la întrebări!? Dar nu e în firea mea. Parcă mi se leagă limba. E jenant, cum să fac asta?

–                Nu, nu merg la părinți.

Mă opresc din răsfoit și, plină de nervi, mă prefac că citesc. Poate își dă seama că n-am chef de conversație...

Tace. Buun. Hai să mă concentrez pe un capitol.

–                      Aveți legătură bună în Arad? O să stați mult în gară?

–             Am legătură bună. Practic, plecarea din Arad e făcută astfel încât să ajungă acest tren, mai întâi.

–                    E bine așa! Am și eu o nepoată acolo. Lucrează la... N-am văzut-o tare demult. Are și copii...

Deja, n-o mai auzeam. Plesneam de nervi. Îmi simțeam mușchii feței încordați, ochii scânteind, gura făcută bot. Închid cartea, închid ochii și bombăn în gând. Între timp, cucoana bombăne și ea, vrute și nevrute, cu voce. Mă prefac că nu aud. Oi fi eu nepoliticoasă, dar... tac.

Trenul dă semne că se apropie o gară.

Hărmălaie multă, unii coboară, alții urcă grăbiți, bagaje hârșâite, îmbrățișări, mâini fluturând, copii scâncind, tineri zgomotoși, șuierat de tren. Ce să-mi producă astea înafară de  nervi? În fine.

Mai intră două persoane în compartiment. O femeie între două vârste și un copil de vreo 5-6 ani. Un băiețel frumos foc, cu părul creț și galben precum al unui scandinav, cu ochii mari, albaștri și șmecheri. Deși are tot felul de întrebări sau comentarii, acest îngeraș mă binedispune. În plus, mama sau bunica, ce i-o fi fost, se străduiește să-l facă să vorbească încet, să nu deranjeze.

 Așa da! Uite ce înseamnă să ai bun simț, nota 10!, apreciez bucuroasă.

Mă gândesc că ăștia vor coborî destul de repede, așa că îmi propun să nu mai citesc nimic. O privesc și pe vechea companioană, mai întâi cu oarece dispreț, apoi mai cu blândețe. Pare foarte amabilă cu cei doi, mai ales cu copilul. Acum, rolul de babă curioasă i se potrivește. Îl supune unui interogatoriu de-l face ba să fie serios și cuminte, ba să râdă de replicile lui. Oricum, e tare băiatul!

După un timp, care mi s-a părut destul de relaxant, Ionuț – așa îl cheamă –, probabil plictisit, a început să se zbenguie și să observe alte lucruri interesante pentru el, prilej de a-și da cu părerea.

Cotoroanța s-a găsit să stingă lumina și să se cuibărească în colțul ei, lipindu-și fruntea de geamul acela murdar.

Aoleu, la asta nu mă gândisem! Dacă vor fi de ăștia care nu suportă lumina, ce-o să mă fac?

Nu i-a tihnit prea mult căci trenul a ajuns într-o altă gară.

Ionuț vrea lumină. Bravo! Răzbunarea funcționează. N-are importanță prin cine se face, dar să se facă! Oare sunt rea?! Nu. Femeia asta e nesimțită, decid repede. Trebuia să stea acasă ori să circule ziua. Cum și-a permis să stingă lumina fără să întrebe?  În fine, ce lume ciudată și diferită întâlnesc la tot pasul! Și nebuna aia din gară care-și ridica fusta în cap și râdea ca proasta sau ăla care și-a trântit flegma de peron. Ăla părea un om normal, dar...  Am o scârbă grozavă când mă țin de barele de la urcarea în tren. Nu știi ce au pe mâini nespălații. Doamne, și cât am de învățat! Ce mă fac? Arată bine mama-bunică. E elegantă, civilizată. Cu ea mi-ar plăcea să leg o conversație... Cred că e realizată, fericită. Ce noroc au unii! Gândurile zburdau haotic.

Ies la o țigară. Puștiul mă însoțește. Nu mai sunt în largul meu.  Mi-e rușine să fumez în fața lui.

–       Pe tine cum te cheamă?

–       Grațiela.

–       Cum? Gaaciela...

–       Gra-ți-ela.

–       Grațielaa...

Îl priveam, căci bănuisem nedumerirea lui.

Puștiul se legăna într-un picior, cu celălalt făcând tot felul de rotocoale.  Cu o mână se ținea de bara de pe culoar, pe cealaltă plimbând-o ba prin păr, ba lăsând-o în jos înspre sandalele lui și mă țintea cu privirea ba direct, ba pe sub mână, ba pe sub sprâncene, ca un adevărat pezevenchi. Căuta ceva în ochii mei, un răspuns sau o confirmare. Și, pentru că nu reuși să înțeleagă, renunță la acele contorsiuni, devenind ceva mai serios, apoi conchise: Aaasta, nu mai pot să cred!

–       Da, așa mă cheamă, îi răspund aruncându-i un zâmbet larg.

–       N-am mai auzit așa ceva...

Intrăm în compartiment. Ionuț se apropie de mama-bunica și-i șoptește la ureche: „... se poate așa nume? Zice că o cheamă Gra… , cum ai zis?”

Ochii lui râdeau ștrengărește, îndreptându-se înspre mine. Încă mai spera să fie o glumă.

Va urma!

01.07.2016                                                                      Grațiela

DESPRE IUBIRE – o altfel de iubire -

Susține că-l iubește. Așa o fi, dar eu nu pot crede. S-au cunoscut acolo, departe, pe alte meleaguri, că de, la noi în țară nu mai ai ce face. Cum mama huciului să n-ai ce face aici? Am ajuns o țară supertehnologizată, ne-au dispărut câmpiile, apele și munții, avem suficiente locuințe, fabrici, autoturisme...? Aaa, avem foarte mulți bani, așa că ne permitem doar să cumpărăm, nu mai e nevoie de muncă!

Și, uite că, unii nu pot sta degeaba și pleacă pe-afară, chiar dacă aici le rămân copiii, părinții ori soții și prietenii. Egoiști, na!

Așa a plecat și Lăcrămioara. A terminat un liceu, a tot căutat să-și facă un rost, dar fără succes, iar când a realizat că s-a săturat să cheltuie banii părinților prin baruri, s-a hotărât să plece. Tocmai în Spania! Numai că dorul de casă, de românii ei, a început s-o macine. Atunci i-a apărut fătul-frumos în cale: român voinic, harnic și vesel. S-a îndrăgostit la prima vedere, iar la a doua - când i-a adus un trandafir - i-a căzut în brațe. “ În viața mea n-am văzut ochi verzi mai frumoși! Inima o luase la galop, mai, mai să-mi cadă la picioarele lui” îmi mărturisise ea.

Ca orice fantezie care se vrea completă, în scurt timp avea să-și facă simțită prezența un suflet nou, zămislit în taină, acolo într-o baracă amărâtă (cu o noptieră făcută dintr-o navetă de bere și o chiuvetă improvizată), fără a-și întreba micii creatori dacă e dorit sau nu.

Și, iată că focul ce i-a dat energia și curajul de a se manifesta ca dragoste a început să fumege, dovedindu-se a fi doar flacăra unui chibrit. Un instrument de manifestare a puterii și dorinței de a avea, nimic mai mult decât un  instinct animalic. Certurile și plânsul i-au luat locul și... femeia a fost „nevoită“ să-și asume păcatul transformându-l în slăbiciune și prostie amestecată cu dragoste.

Trădarea mândriei se răzbuna adunând tot răul din lume, toate păcatele și, precum o tumoră atrage celulele sănătoase infectându-le, tot așa în mintea femeii se înfipse ideea de vină, rușine și teamă. “Tumora” creștea pe măsură ce corpul i se deforma. Era dovada!

Dar inima? Inima se înflăcăra, apoi se topea și iar se înflăcăra. Acum era răspunzătoare și față de acel suflețel.

Au mai muncit o vreme acolo, au pus ban peste ban și au venit acasă pentru a oficiliaza relația ce se impunea înaintea venirii pe lume a celui fără de vină.

Numai că... surpriză: părinții lui nu le-a dat binecuvântarea. Cum să te prezinți la viitorii părinți cu burta la gură?! „Cine e asta, de unde ai scos-o?”, îi strigase maică-sa, de parcă ea, înger înlăcrimat și purtător de viață, nici n-ar fi fost acolo. “Cât o să trăiesc, n-o să te iert dacă te însori cu asta”. Și n-a iertat-o până în ziua de azi. Căsătoria a avut loc până la urmă. Civilă doar. Cum altfel?!

 În scurt timp, a apărut și el, un băiețel de toată frumusețea. Păpușa blondă cu păr de aur cârlionțat privea cu ochii de safir pe cei doi cu zâmbet larg, neînțelegând că tocmai el a devenit cauză. Cauză de scandal, de tristețe, de indiferență, de plâns. Și totuși ea, Lăcrămioara, iubea. Îi iubea pe amândoi. Pe unul necondiționat, pe altul din obișnuință, speranță și pentru că așa trebuie. Asta e condiția femeii, datoria ei din neam în neam: să facă copii, să aibă grijă de bărbat, să-l asculte, să rabde și să nu se facă de râs.

Timpul a trecut, dar îngerașul n-avea să înțeleagă nimic, niciodată. Dumnezeu, doar El știe de ce, nu l-a înzestrat cu această capacitate de a se dezvolta din punct de vedere psihic, născându-se cu maladia numită autism. Alt necaz, altă tristețe, alte discuții. Mama și-a asumat și această vină, dar l-a iubit și-l iubește în continuare. Soacra a avut motiv de batjocoră, iar tatăl, Cornel, care la început părea mulțumit că are un fecior, în timp, a reușit să-l excludă din viața sa. Total.

Aș zice că l-a măcinat și un sentiment de rușine în fața comunității. „Pur și simplu, îl evită, se preface că nu există însă eu știu că și el are inimă. Cred că durerea și orgoliul îl împiedică să recunoască puritatea și frumusețea acestui îngeraș”, îmi spune Lăcrămioara, cu o tristețe nedesimulată.  

O privesc în timp ce vorbește și simt cum mă blochez total. Nu știu ce cuvinte s-ar potrivi, nu știu cum aș putea s-o ajut cu ceva. Tac. Are alt chip, altă tonalitate în voce, alte gesturi. Inima, doar inima mea se face zdrențe. În rest, liniște.

Acum, băiatul e mare și, deși ea a făcut tot posibilul să-l aducă aproape de normal, rezultatul e nesemnificativ.

Relațiile dintre părinți au devenit cele de călău-victimă. El este șeful care aduce bani, ei revenindu-i restul trebii; el decide pentru că e deștept, ea execută pentru că e proastă; el pleacă și vine, ea, dacă merge la piață sau la o prietenă,  e c... ă ; ea, dacă greșește ceva, primește bătaie. Împreună nu ies decât la nunți și înmormântări.

Dar, el știe că nu e proastă, că e gospodină, că arată bine și că e veselă dacă i se aruncă măcar un praf din pulberea corzii ce-i poate cânta inimii sale mari. Da, el știe! Și profită. Și-o înnebunește pentru că o cheamă și-o fugărește, o iubește cu patimă, apoi o batjocorește, îi cumpără lucruri, apoi i le rupe, o alintă, apoi o bate.

Iar ea: îl iubește. Așa crede, deși gânduri de îndoială ar avea. Uneori, e chiar hotărâtă să-și ia porția de libertate, știind că viața e altfel și că... aici, unde suntem o vreme, așa... în trecere, am venit să învățăm, să ne perfecționăm și nu să fim nefericiți, umiliți ori supuși oamenilor. Dar, dacă o întrebi ce-o împiedică să plece, zice că îi este frică să n-o omoare. Alteori, zice că îi este milă de el deoarece nu    s-ar descurca singur.

 Nopțile nedormite i-au fost sfetnici buni în a desluși lumea și viața, dar... la un zâmbet cald și-o vorbă bună, ea acționează pe tasta inimii cu delete ștergând tot răul acumulat acolo. Până la următoarea ciomăgeală!

Oare asta să fie iubirea aproapelui? Sau a dușmanului?  Oare nu e vorba despre iubirea victimei pentru călău?

Grațiela Țurțu                                                       Suceava,

                                                                             15.12.2015

NOAPTEA

În copilărie, urmăream soarele care, după o zi de fierbere în suc propriu - muncă grea, nu glumă - cobora după pădurea de brazi, lăsând acele culori roșiatice să străpungă norii din jur, împrăștiind ultimele raze peste întreg dealul. Era un semn că el merge la culcare.

Apoi, rând pe rând, apăreau tot felul de umbre și figuri stranii, nedeslușite, care-mi stimulau imaginația și-mi dădeau fiori și neliniști. Nu înțelegeam cum fumul acela negru și rece se așterne peste dealuri, case, copaci, oameni și, cum totul devine mai ciudat, mai grăbit. Toate treburile se făceau mai repede, se adunau lucrurile și se băgau în casă (cele ce aparțineau casei, bineînțeles), se mulgeau vacile, se închideau găinile, se aduceau lemne în casă, etc., ca și cum ceva rău sau grav ar urma să se întâmple. Dar nu se întâmpla nimic rău. Ba, dimpotrivă, mama făcea mâncare, mâncare bună, se vorbea, se spuneau glume, se râdea.  

  

Și-apoi, noaptea avea farmecul ei căci îmi dezvăluia frumusețea cerului înstelat. Luna, cu chip de femeie, mă însoțea în mers, stelele apăreau și dispăreau, iar deasupra tuturor, departe, departe, mă veghea fecioara Maria încojurată de îngeri cu ochi albaștri, păr lung, blond și cârlionțat, și cu aripile mari, mari, albe, învăluiți de lumini multicolore. La țară, serile se numesc basme.

Poveștile despre michiduță care te poate striga pe la geamuri sau cu care te poți întâlni pe cărare (are chip de om, te salută normal, dar dacă te-ai uita în urmă, ai vedea că are picioare de cal - trebuie să faci cruce cu vârful limbii-); jocurile de tot felul sau prinsul cărăbușilor; discuțiile despre oamenii mari, dezbaterile despre lume și despre cum se fac copiii, mă țineau pe uliță ore în șir. Mama îmi spunea ulițarnică. Tata îmi spunea că sunt buiacă. Eu eram fericită!

Mâncam cu poftă până mă durea stomacul, (mama ne făcea mâncare după pofta fiecăruia), apoi mă plângeam de durere: vai, nu mai pot! Nu mai pooot. “Ce ai? mă întreba mama.” “Am mâncat prea mult.” Mâncam tot din farfurie sau strachină, dar nu renunțam la laptele mâncat din ceaun pentru care mă băteam cu fratele meu! El îi spunea scrumul   (“eu rad scrumul că-s mai mic”), striga el. Mama ne spunea să mâncăm cu rândul, dar eu voiam să-l împărțim pe loc, astfel că trăgeam cu lingura o dungă groasă pe fundul ceaunului împărțindu-l în două. Ceea ce se lua pe lingură era câștigul meu! Până s-a prins el, că după aceea am mâncat cu rândul…

Și venea ora somnului. Un somn bun, într-o liniște desăvârșită, fără griji și fără supărări, până începea cocoșul să cânte. Dar nu mă ridicam din pat până ce nu venea mama să mă anunțe că dacă mai stau în pat, o să se trezească pupăza înainte și o să-mi cânte. Cum? Pu-pu-pur, pupă-mă-n cur!

Asta era nașpa!

În adolescență, noaptea a căpătat alte semnficații. 

În prima parte a adolescenței, seara era destinată întâlnirilor cu fete sau băieți; discuțiilor mai la obiect, adicăăă despre îndrăgostire, fiori și bătăi puternice ale inimii atunci când, cel puțin, treceai pe lângă cel care-ți plăcea.

Timpul lăsat la liber parcă se scurtase, întrebările și dispozițiile venite din partea părinților devenise mai intense și mai serioase: “nu mergi la nici un film; ce e aia discotecă joia sau sâmbăta? cu cine mergi? a cui este?” Ce se schimbase, oare?

În partea a doua a adolescenței, lucrurile au evoluat: am făcut cunoștință cu minciuna – prietenă de nădejde, uneori - , dar am primit și oarece înțelegere din partea părinților. Minciunile astea nevinovate, în fond, dezvoltau în mine creația, nu? De câte ori nu mi-am făcut în minte fel și fel de scenarii despre cum va decurge discuția acasă, atunci când mă întorceam târziu? Bineînțeles că nu era așa, ba, câteodată nici nu era nevoie de vreo explicație. Nu știu de ce.

Dar de câte ori n-am intrat cu pantofii în mână, venind de la vreun bal sau film?! Inima era cât un purice, iar respirație nu mai aveam atunci când mă chinuiam să deschid ușa fără zgomot. Uneori aveam noroc, alteori, nu. Curios era că eu nu primeam cearta în mod direct, ci o primea mama de la tata. Capul meu avea doar urechi, corpul meu levita cu inima oprită, mintea construia ziua de mâine. “Mâine”…ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic ieri! Rămânea doar regretul și compasiunea pentru mama, care nu avusese un somn bun din cauza mea.  

În sfârșit, am scăpat de sub tutela părinților! Serile și nopțile erau destinate întâlnirilor, discotecilor și nesfârșitelor discuții și planuri despre cum va fi viața noastră.

Nu-mi era frică de noapte. Umblam singură, cel mai adesea pe jos, dar nici nu-mi trecea prin cap că e periculos. Bineînțeles, nu m-au ocolit unele neplăceri însă ieșeam victorioasă întotdeauna. Nici nu-mi dădeam  seama de unde îmi veneau fel și fel de idei prin care doboram dușmanul, și, de unde aveam o forță zdrobitoare. Da, săream și la bătaie!  Dacă povesteam cuiva despre astfel de întâmplări, concluzia unanimă era că nu sunt normală. Posibil, dar când am fost?! Așa îmi ziceau și dușmanii! Eu însă eram mândră.

Am călătorit cu trenul noaptea de zeci de ori, am călătorit cu autocarul, am ieșit din casă în plină noapte și am inconjurat orașul pe jos de nenumărate ori, am fost în gară fără motiv, dar n-aveam nicio teamă.

Când și de ce a apărut frica de noapte, de întuneric?

A apărut de-abia atunci când am reflectat asupra pericolelor ce pot apărea pe stradă și asupra schimbării comportamentului omului în noapte. Da, atunci! Am realizat că mai toate relele din lume se petrec noaptea: bătăi, omoruri, jafuri, violuri, scandaluri, etc. De ce? De ce oamenii se schimbă odată cu lăsarea întunericului? Oare pentru că se simt protejați ca sub o mască, ca și cum n-ar fi recunoscuți și, atunci, prind acel curaj pe care nu și l-ar permite la lumină, sau poate, noaptea se ascut anumite simțuri, forțe nebănuite, gânduri și planuri ascunse?

De un lucru însă sunt sigură: frica de ceva, de orice, cuibărită în mintea și inima omului atrage acel ceva asupra lui.

Și iată, cum meditam eu așa... numai ce mă trezesc că cineva mă bate ușor pe umăr, ca un fâlfâit de aripă rece.

Mă întorc rapid și simt cum sângele-mi îngheață, iar respirația încetează. „Dacă tot ești curioasă, te întreb: tu nu ai auzit de mine? Eu sunt Bibi Usicu, stăpâna nopții. Eu slobod întunericul și mă lupt cu lumina, cu stelele și îngerii, eu zăpăcesc mintea omului dezvoltând în el puteri nebănuite și simțuri ascuțite.”

            Darrr, eram gata să mai întreb ceva, când, simt o răceală fantastică și observ cum coboară un nor negru care o învăluie pur și simplu și dispare.Vorbele păreau calde, liniștite, fapt pentru care am reușit să-mi închid gura căscată, s-o privesc. O prezență cu alură feminină, înaltă, zveltă, cu părul negru, lung de tot. Formele ei se observau pe sub rochia metalică de culoare aurie. Îi caut privirea din ochi, dar nu pot desluși nimic, întreaga față fiind efectiv neagră, neagră. Încerc să bâigui niște cuvinte, pe care nici eu nu le înțelegeam. “Vezi, te-am zăpăcit! Ai vrut să mă întrebi unde locuiesc și de ce fac rău oamenilor,   așa-i?” “Da”, reușesc să răspund. „Păi, tu știi că în univers există o mulțime de corpuri cerești, dar nu știi că foarte multe sunt locuite. Toate formele de viață de pe Pământ, practic, au câte o planetă, ca să zic așa. Apoi, suntem noi cei nevăzuți de către pământeni, adevăratele forțe: a binelui, a luminii, energiei, răului și a întunericului. În general, ne respectăm și cooperăm, dar avem și lupta noastră.”

Suceava,                                                     Grațiela

29.01.2016