LEMNUL – DE LA COPAC LA CREAȚIE – MEREU IUBIT
Îl cunosc de câțiva
ani pe Adrian. Este administratorul unei firme de mic mobilier. Ba, chiar mi-a
arătat un album de fotografii cu piesele lucrate și vândute. Erau frumoase, ce
să zic, dar e plin internetul și sunt atâtea reviste de specialitate, încât nu
mi s-a părut ceva extraordinar. Nu mi-a rămas în minte, ca să zic așa, ceva
anume, ceva pe care să-l doresc neapărat.
Și, cum în viață e
bine să păstrezi legătura cu oamenii care ți-au lăsat o impresie bună, într-o
zi, ajungând la concluzia că am nevoie de niște rafturi pentru cărți, mi-am
amintit de Adrian. I-am telefonat, apoi am mers la atelierul lui. Și, ce să
vezi: nu era în birou, așa cum îmi închipuiam! O fată simpatică mă conduce la
atelier, timp în care îmi spune că adesea coboară acolo și lucrează. Eu nu
intrasem până atunci în vreun atelier de tâmplărie.
Iată, acum fata
deschide ușa aceea largă, și intrăm. Un miros ciudat, dar foarte plăcut –
amestec de lemn, clei și metal încins de la utilaje – mă salută imediat, iar zgomotul
pare să mă zăpăcească puțin. Fac față și trag cu ochiul la cei care lucrau, la
utilaje, scule, bucăți mai mari și mai mici în culori diferite, unele rezemate
de pereți, altele pe bancurile de prelucrare, benzi, șipci, rumeguș, schițe, etc..
Deși zgomotul asurzitor
mă cam deranja, pe acei băieți, cu siguranță, nu. Altfel cum ar fi lucrat cu
atâta îndemânare și precizie, cum ar comunica unii cu alții?! În sfârșit,
Adrian mă observă, pune bucata de scândură jos, adică rezemată de perete, își
scutură palmele de praf, apoi își șterge fruntea de sudoare, își pune șorțul
într-un cui și vine să mă întâmpine, scuzându-se întrucâtva.
Urcăm în birou, el
cere fetei două cafele și, după câteva fraze convenționale, mă întreabă
dimensiunile, modelul și specia de lemn pe care le vreau pentru rafturi. Îi
spun datele, dar nu știu ce tip de lemn aș dori. Știu doar că lemnul diferă ca
esență și că poate avea mai multe culori. Îl rog să-mi recomande ceva. Imediat
scoate un catalog cu toate speciile de lemn (cred!).
Ei, și de aici, totul
ia o altă întorsătură! La fiecare mostră Adrian începea cu: denumire, esență,
regiune de proveniență, culoare, calitate în prelucrare, mod de utilizare... Am
rămas uimită de cunoștințele temeinice pe care și le însușise inginerul în
construcții din fața mea.
-
De când, Adrian, de când știi
atâtea despre lemn, despre copaci, despre... ? Mă uimești cu adevărat!
-
De când am fost nevoit să mă
reprofilez, îmi răspunde cu un zâmbet larg de satisfacție.
-
Și cu ce lemn îți place mai mult
să lucrezi?
-
Aici și acum lucrez cu lemnul
cerut de piață și care se prelucrează relativ ușor. Ce să faci, lumea nu-și
permite mobilier din mahon sau nuc și nu există piață pentru piane, care se fac
din palisandru sau pentru piste de bowling, din arțar ori schiuri, care se fac
din frasin, echipament sportiv sau aparate pentru gimnastică, din salcâm și
arcuri pentru săgeți, din ulm. Glumesc, desigur, deoarece n-aș ști să le
construiesc! Așa că... lucrăm, acu mă refer la toți meșterii mei, cu lemn de
pin, stejar, brad, fag, uneori de cireș.
-
Habar n-aveam din ce se fac
pistele de bowling sau arcurile. Nici nu mă interesa, de fapt. Interesant.
-
Dar știai că din molid, molidul
nostru, se fac catarge pentru nave și cadre de lemn pentru avioane? Adrian era
din ce în ce mai entuziasmat și mândru de cunoștințele sale, mai ales că
observase interesul și curiozitatea mea. Sincer, nu cred că avea ascultători
prea des.
-
Nu, de unde să știu? Și totuși, cu
ce lemn ți-ar plăcea să lucrezi?
-
Păăăi cu lemnul de mesteacăn, de
exemplu. E un lemn ornamental, de culoare alb ivorie, cu raze medulare fine, cu
luciu și sidef. Este dur, dar foarte elastic. Se folosește ca elemente curbate,
sculptate și intarsii pentru mobilier. Dar, cel mai mult mi-ar plăcea să
prelucrez teiul. Vai, teiul! Teiul, în Evul mediu era asociat cu inima lui
Iisus, iar pentru Victor Hugo a fost sursă de inspirație. Există trei specii de
tei: argintiu, de vară și de iarnă. Rezistă chiar și 1000 de ani. Este moale la
prelucrat și tare pentru a-și menține forma, iar culoarea se închide în timp. Sculptorii
îl adoră. Teiul...
-
Te întrerup puțin căci nu vreau
să-l uităm pe Eminescu! Chiar am fost puțin invidioasă ascultându-l și
privindu-l cu cât patos vorbește despre tei.
-
Exact! Teiul lui Eminescu. Și câte
poezii i-au fost dedicate pădurii de către el și mulți, mulți alții. Și cântece. N-ai cum să nu observi măreția
unui copac, n-ai cum să treci nepăsător pe o cărare din pădure. Te copleșește,
te atrage, dar te ține și la respect.
-
Măi, tu chiar iubești copacii,
pădurea, lemnul, dar nu-ți pasă că pădurile sunt tăiate fără milă?
-
Ba da. Numai că eu nu mă gândesc
la defrișări, ci la o tăiere normală și necesară pădurii, pentru curățare și
regenerare. Adevărul este că eu când văd un copac sănătos, falnic, privesc opera ce-ar putea ieși din mintea, sufletul și
mâinile mele. Să vezi feliile de lemn, fine, cu texturi și culori diferite, să
le simți mirosul acela desăvârșit e o bucurie greu de înțeles. Ce să mai zic de
satisfacția pe care o simt atunci când clientul e mulțumit?!
-
Frumos spus, interesante lucruri
am aflat, dar timpul a cam trecut. Până la urmă, cum rămâne cu rafturile mele,
că era să uit de ce-am venit. Ha-ha!
-
Din stejar. E un lemn de esență
tare, deschis la culoare, își păstrează naturalețea și e foarte rezistent.
-
Ok, cum zici! Îmi iau la revedere,
plec, dar gândul îmi rămâne la copaci și la omul Adrian, pe care încă mi-e greu
să-l recunosc.
Ce știam eu despre lemn? Mai nimic, la ce
mi-ar fi folosit?!
Acum mi-amintesc și de acel băiat blond și
slăbănog căruia îi spuneam Bolek. Toată ziua aduna fel și fel de crengi și
cioate de prin luncă sau de pe malurile Moldovei, le curăța, le rupea în fel și
chip sau le lega cu sfoară dându-le tot felul de forme. Nu-i dădeam cine știe
ce importanță pentru căăă în loc să se joace cu noi, el umbla cu cioatele alea
murdare după el.
Peste ani, l-am văzut la Tărgul
meșteșugarilor. De pe taraba lui se strâmbau câteva creaturi sculptate în lemn.
Interesant. Deci, îi fusese dat acest har și l-a folosit.
Apoi, am aflat că deține atătea obiecte
sculpate în lemn, încât și-ar putea deschide o expoziție. De la frumoasele
linguri de lemn, până la căruțe pentru grădini, de la măști, până la chipul
Maicii Domnului, aproape nimic nu lipsea din tot ceea ce se cheamă obiecte
pentru uzul cotidian sau creații demne de a fi admirate ca artă.
Vasăzică, lemnul! Produsul finit. Porțile
maramureșene, crucile de pe morminte, săniuțele, casele de la munte, clepsidrele, naiurile, sculpturile moderne ale lui Alin
Neacșu, mobilierul prezent în preajma oricărui individ, cușca câinelui, troița,
biserica din lemn, gardul, icoana, scara, banca din parc, barca, calul troian,
căruța, fusul... Aoleu, ce fac? Am luat-o rău. Bine că am ajuns acasă!
Mie îmi plac copacii, arbuștii, florile... Crescută
la poalele pădurii, sigur că am cutreierat mare parte din ea. Bradul e mereu
proaspăt și măreț, de-o frumusețe rară. Și ce miros! Te adăpostește oricând cu
drag, îți șoptește verzi și uscate la ureche, te ocrotește cu crengile sale
maiestuoase. Dacă e cald îți ține de umbră, dacă e încărcat cu zăpadă se joacă
cu tine, scuturându-ți-o în cap.
Dar frumosul prinț înalt, frumos, cu mantia
lui verde argintie și cu nădragii albi? Ei, cum e, cine e? Mesteacănul,
desigur! Câte vise, câtă admirație îi poți aduce! Dar el te bagă în seamă ca și
bradul? Nu. E prea mândru, te privește de sus însă nu te lasă decât să-l
mângâi, să-l îmbrățișezi. Nici vorbă să te primească în casa lui, acolo sus, să
te cațări pe crengi și să te înfășori în frunze.
Auzi, ce zicea Adrian: că
din lemnul lui se fac obiecte ornamentale. Clar, nu se lasă așa cu una cu două!
Să-ți faci și tu o ușa ceva. Nu, doar arta îi place. Ce fac, iar cu copacii
ăștia?! Cum ies din fundătura asta? Cu o plimbare. Plec. Și, mergând eu așa,
fără un scop anume, mă trezesc în... parc.
Iarna ne-a păcălit. A cernut
ceva fulgi pe ici pe colo, dar iarba i-a rezistat, copacii încă nu s-au
despuiat decât parțial, și, dacă n-ar sufla vântul ăsta, ai zice că vine primăvara.
Ce frumos ar fi! Copacii ăștia ar fi minunați: îmbrăcați în verde, parfumați și
gata să dea în floare. Ia uite și câțiva pini, duzi, pruni roșii și mesteceni.
Pe restul nu-i știu. Iar mesteceni? Dar ce afiș e lipit pe trunchiul lor? Ia să
văd! Mă îndrept spre unul din ei și
citesc: „Mâine între orele 8.00 și 12.00, acest copac va fi tăiat. Atenție, nu
parcați în apropiere!” Ce-o mai fi și asta? O glumă, doar n-o să-i taie! Și,
dacă totuși? Îmi ridic privirea spre ochii lui căutând să înțeleg ce simte
atunci când moartea vine pe știute. E trist. Grozav de trist. Câteva crengi
sunt uscate, frunzele l-au părăsit,
lăsând să i se vadă șuvițele de păr nespălat și rar. Uite și haina albă e
murdară și ruptă pe alocuri. Unde e măreția ta, prințule? În curând o să ajungi pe masa de lucru a lui
Adrian.
O să mă împac cu gândul, și
eu, că din trunchiul tău vor ieși niște intarsii drăguțe.
Gratiela
Țurțu Suceava,
06.12.16
