duminică, 6 decembrie 2015

PODUL CASEI

              Vă mai amintiți de podul casei? Ei bine, eu am reușit o întoarcere în timp fantastică! 
Era o dimineață de iarnă, iarnă de aia cu omătul cât gardul deci nu prea era de ieșit pe afară. 
Tata, un bărbat chipeș, bine legat, cum se spune, și sprinten precum un mânz, își îndeasă căciula de miel negru peste părul lui ondulat, apoi își trage ciubotele în picioare și o pufoaică albastră și iese voinicește să facă cărări prin ogradă. Îl privesc prin geamul înghețat, după ce, cu mânuța mea și cu aburii din gură, reușisem să înlătur câteva mii de steluțe lipite cu migală de Crăiasa zăpezii, astfel încât priveliștea de afară să mi se descopere doar mie. Încă ninge, probabil lacrimile cerului sunt transformate, de către Crăiasa zăpezii, în steluțe albe, mă gândesc. De aceea are baghetă... Dar, de ce plânge cerul, oare? 
           Tata împărțea lopeți de zăpadă și într-o parte și-n cealaltă, construind adevărate canale. Ce puternic și mândru e! 
             Mama trebăluia prin casă, iar eu... voiam să ies afară, la tata. Nu mi-a dat voie. 
Asta e! Dar, cum n-aveam astâmpăr, trebuia să fac altceva. Merg în verandă, căci acolo erau olurile cu lapte prins, de unde sorbeam smântâna, apoi dădeam vina pe pisică. 

           Deodată observ o scară. Hai să urc... Cu ceva emoții, mă prind de scară și încep să urc fuscel cu fuscel până sus, unde distanța de la ultimul fuscel până la vârful scării era mai mare și, iată-mă în încurcătură, un fel de panică, căci de coborât nu-mi venea. Ce fac acum? Nici în sus, nici în jos. Dar, cum copiii au o anumită inconștiență care le dă curaj, mi-am făcut vânt direct în pod, pe burtă. Habar n-am cum! Dar ce descoperire! O lume fantastică plină cu bunătăți și multe secrete, un loc despre care nu știam. 
         Podul casei era încăperea de deasupra camerelor și până la acoperișul casei, sub formă de trunchi de con, cu podele pe jos, cu excepția unei porțiuni din jurul hornului, unde era acoperit cu lut.
         Porumbul strălucea și se desfăta într-o parte a podului, în altă parte ceapa roșie și galbenă veghea în două grămezi, iar deasupra altă ceapă împletită în cozi lungi, atârna maiestuos precum niște imense margele, mai încolo, fasolea de toate culorile rânjea pe niște saci din hârtie. Uite și nucile! Ua, nu știam că de aici le aducea mama atunci când făcea cozonac! Ahaaa! În alt loc, tronau niște lădoaie imense. Ce-o fi în ele? Făină de porumb, făină de grâu, tărâțe. Într-o covată imensă se tolăneau fel și fel de bucăți de slănină, ceva carne și coaste pline cu sare. Ia uite și alte coveți, și tăvale, oale mari, găleți, lighene, cociorva și tot felul de alte lucruri de bucătărie agățate sau puse pe niște polițe. Oooo, pe niște pari prinși în bârnele podului atârnau ca la expoziție zeci de cârnați și bucăți de carne de porc. Dar ce miros! Într-un alt colț câteva lădițe de zestre și un fel de butoi (coș) din nuiele cu capac. Ce-o mai fi și aici? Molfăind o bucată de cârnați (după ce mai înfulecasem câteva nuci) mă apropii de comorile acelea. O ladă era încuiată printr-un sistem metalic, dar era și foarte frumoasă: din lemn vopsit maro cu desene florale în verde și galben, cu capac curbat și mânere. Am insistat eu, dar...degeaba. În altă ladă erau lucruri mai vechi, probabil urmau a fi aruncate sau date la țigani, în alta tot felul de cârpe. La butoi, n-am ajuns să văd ce era acolo căci era prea înalt. 

       Auzeam cum mă strigă mama, îngrozită că am ieșit afară, dar eu...ce să-i răspund?! Descoperisem cel mai mare secret, cea mai mare comoară, inima-mi bătea năvalnic, ochii nu mai pridideau de încântare. Și totuși, trebuie să cobor. Mă apropii de scară, privesc în jos, întind un picior înspre primul fuștel, dar...nu-mi iese. Acum eram și un pic grăbită și speriată de ce-o să zică mama, aveam și câteva nuci prin buzunare, așa că nu reușeam nicicum. M-a cuprins frica. Până la urmă am renunțat la nuci punându-le grămăjoară pe margine, m-am prins de marginea podului, tot din poziția pe burtă, și mi-am lăsat picioarele să se descurce. Bineînțeles că am călcat aiurea, strâmb, scara se mișca, iar eu eram terminată. M-am lovit, m-am speriat de moarte, dar am reușit cumva. 

           Am intrat în cameră spășită cu toată încărcătura de basm după mine și am început cu tot felul de întrebări aiurea, care s-o deruteze pe mama. Cum unde am fost? În casa cea mare, m-am uitat la reviste și poze. 
O vreme n-am mai urcat însă după ce am mai crescut, vizitele s-au îndesit. Acum știam să citesc, să înțeleg mai multe lucruri, și, mare mi-a fost mirarea când într-o altă lădiță, mai mult cutie, am găsit multe, multe scrisori primite de sora mea de la diverși băieți. Ei, să vezi pe astea cum le-am savurat! Mai ales pe cele de dragoste. Unele începeau cu versurile alea “Cum dorește căprioara apă rece din izvor, așa își doresc eu ție, fericire-n viitor” sau „Cu creionul pe hârtie, eu cu drag încep a-ți scrie... ca să știi că te iubesc, eu mai jos mă iscălesc”... Alții se întreceau în desene cu flori și inimioare... Cele mai multe erau corectate cu roșu de către sor-mea și... de bună seamă, nu le răspundea la nici unul. Apropo: știți că pe vremea soră-mii (e mult mai mare decât mine) cine termina liceul se considera intelectual?  


Suceava,                                                                                   Grațiela Ț. 
05.12.15

duminică, 15 noiembrie 2015

TOAMNA

ÎNTR-O DUMINICA DE OCTOMBRIE

          Uite că, în sfârșit, a venit! O aștept de un an de zile.
 Ea vine întotdeauna cu daruri și e atât de frumoasă încât n-ai cum să n-o observi. Doamne, cum și-a vopsit părul! Șuvițe lungi până-n călcâie, în zeci de nuanțe de verde, galben și arămiu împodobesc chipul ei senin, iar ochii mari și plini de atâta verde, te amețesc. Iar nu s-a pieptănat! Cred că e destul de greu să aranjezi asemenea podoabă care mai e și ondulată. Și-a prins doar câțiva fluturi și niște boabe de măcieș. Cerceii-struguri pare că n-o deranjează. 
           Cum cine e?! E zeița Toamna! 
Pe faldurile rochiei nesfârșite și-a cusut zeci de buzunare pe care le-a umplut cu roadele pântecelui rezultate din unirea cu zeul Pământ. O, dar ce se întâmplă?! Un vânt domol, dar hotărât îi răvășeste părul și rochia sa frumoasă, apoi totul se transformă: veșmintele-i sunt smulse împrăștiindu-se în galben, “copiii” aleargă repede–n hambare, iar verdele se răzvrătește. Două râuri se rostogolesc agale, din ochii ei sticloși, peste tot trupul arămiu, iar miile de frunze, trimise repede de către prinții ce-o privesc jenați, în jocul lor ce nu e joc, se grăbesc să-i acopere goliciunea. Într-o ultimă îmbrățișare cu zeul său suprem, se întinde la pământ. Dumnezeule, e peste tot! Culori amestecate, foșnet, susur, umbre și lumini. 

           Eu și prietena mea, Geta, privim spectacolul bucurându-ne ochii și tălpile ce ne plimbă pe cărarea cerbului imaginar prin pădurea de la Adâncata. Dar cine merge de zici că valsează cu vântul, chiar în fața mea? Da, este el! Și ce mult s-a schimbat! Când l-am întâlnit ultima oară mergea cu capul între umeri, zgribulit, ponosit și, parcă, șchiopăta. Acum e zvelt, elegant, cu mersul săltăreț. Fluieră un cântec cu noimă, vesel... O fi îndrăgostit , mă gândesc. Ia, uite, tot neatent este! Face tumbe prin aer, apoi se tăvălește printre frunze, se joacă, dansează. Sau... o fi beat, drăguțul! Heeeei! Vă rog, aveți grijă pe unde călcați și cum gesticulați, oameni buni. Lumina asta vine de la el, când e în zbor. Dar, poate fi și-n stratul foșnitor de frunze la care, știu că vă place, îi dați cu piciorul. 
               Este el, Sufletul meu! Să nu-l răniți, cumva. Ajungem pe terasa Căprioara. Soarele prietenos ne împresoară zâmbind cu noi. Comandăm ceva de mâncare și o cafea. 
            Sufletul încă aleargă. Îi fac semne să se apropie: - Vino, uite, ăștia au colțunași cu brânză! Sunt mai mici decât cei pe care îi făcea mama, dar au și nucă pe deasupra. Până la urmă, ne vom împrieteni... 

 Suceava,                                                                                       Grațiela
 18,10,15

duminică, 1 noiembrie 2015

Dragoste de vară

ÎN DOAR CÂTEVA ORE... 

        Iulie 2014. Iată o dimineață superbă! 
Ies pe bacon să-mi savurez cafeaua. Încă nu e zgomotul ăla infernal din timpul zilei, așa că îmi permit să mă bucur de frumusețea parcului, de zbenguiala pisicilor mele, de infinitul atât de albastru al cerului și de căldura binecuvântată ce mă împresoară. Doamne, cum Te-ai gândit să le faci pe toate, astfel, chiar de la Început?! Până azi nu te-a egalat nici cel mai bun arhitect, nici cel mai desăvârșit pictor sau fizician. O liniște nebănuită mă cuprinde și simt o mare ușurare în suflet, de parcă mi-ar fi crescut aripi și-s gata să plutesc. Aș putea numi această minunată stare, drept un îndemn la fericire. Da, iată ce puțin îți trebuie pentru zbura în căutarea ei! Gândurile-mi pleacă și, chiar, îmi apar imagini surprinse din avionul ce mă ducea spre Israel, când Marea Egee mi-a oferit un tablou de nedescris...
       Telefonul! Na! Revin urgent pe pământ, cineva mă va solicita în niște chestiuni financiare sau contabile.
 - Da! Bună și ție, că mie mi-a fost până acum. Glumesc, au venit?
 - Da, când va fi cazul îți dau un semn să vii. Un prieten – persoană fizică autorizată – își va primi cu „drag” inspectorii fiscali pentru un control de fond. 

         Mă adun repede, mă infiltrez cu gândul în activitatea, hârtiile și situația financiară a omului, îmi zic că va fi bine și….aștept. Încă un telefon, apoi altul și altul, dar de la alți clienți, devin un pic stresată – dacă n-o să pot pleca la apelul lui Andrei - că s-au cam aglomerat lucrurile. În sfârșit, mă sună. Deja se încălzise foarte tare afară. Nici nu știu cu ce să mă îmbrac. Of, Doamne! În fine, pun ceva pe mine - fustă albă și tricou lila fără mâneci - și plec pe jos. Soarele mă arde din ce în ce mai mult și simt că n-am nici chef, nici vlagă pentru ce va urma. 
       În fine, ajung. Controlul se cam încheiase. Mai dau câteva explicații la cele nedeslușite de doamnele inspector, se negociază amenda, apoi începem să povestim despre una despre alta, culmea, și despre pictură, în timp ce savurăm câte-un suc rece. 

          Observ că Andrei e  degajat: vesel, îmbrăcat într-un tricou fără mâneci și cu pantaloni scurți. Nici nu m-a mirat. Așa e el! Nu ține cont de etichetă și nici n-are rețineri în a-și spune toate ideile sau a-i jigni pe proști. Mascul alfa, ce mai! 
       Pleacă doamnele cu buchețelele de flori și ciocolată, Andrei, plin de sine, începe să-mi povestească despre felul în care le-a vrăjit și cât de încântate au fost de frumusețea casei - cam preț de o țigară - apoi zice:
        - Ce spui, mergem la o cafea la Fierărie, că e aproape? Ești cea mai tare contabilă! Fața sa luminată acum, împărțea vorbe amestecate cu râsete întocmai ca atunci când te-ai eliberat de o mare primejdie pe care ai reușit s-o păcălești.
        - Merg, cum să nu! Cel puțin până sună telefonul cu vreo urgență, zic. Ar fi fost prima dată când am fi ieșit la o cafea!

        Își ia niște șlapi în picioare și plecăm. Ajunși în fața blocului, observ că s-a cam înnorat, deși este foarte cald. Nu zic nimic, în fond până la cafenea, e foarte aproape. 
Traversăm printre mașini, în fugă, dar…ce să vezi? primii stropi mari și grei ne-au lovit deja. Grăbim pasul, mai traversăm o stradă, ploaia se întețește și se aud primele bubuituri și lasere ale Sfântului Ilie. Aau! Dacă mi-e frică de ceva, apăi de fulger mi-e frică. Mai facem câțiva pași (mai aveam de mers cca 10 m) însă începe… sfârșitul. 
       Așa ceva nu mai văzusem, cel puțin, nu stând pe afară: ruperea de nori și vântul năpraznic, practic, ne-a făcut imposibil mersul.
Ne-am oprit sub streașina extrem de îngustă a unei case. Lângă noi, ca din senit, a apărut o fată. Probabil o tânără blondă, căci, acum n-am observat decât niște lațe din care picura apa și doi ochi albaștri speriați. 

         Stăteam toți trei parcă încremeniți în zid, neputincioși, uzi și murdari, privind dezastrul în direct și nescoțând o vorbă. Doar câteva interjecții (ale mele) mai aveau curaj, ripostând fiecărui fulger și tunet. Zgomotul ploii, acum transformată în grindină – mare cât bobul de strugure alb -, devenise înfricoșător, deși tabloul era superb: milioane de stropi albi și înghețați cădeau într-o viteză amețitoare, crengile și frunzele copacilor erau aduse de valul de apă și gheață ce se formase pe șosea, mașinile se opriseră, alarmele urlau, fulgerele și tunetele îmi intrau în ochi și inima, nici țipenie de om pe stradă. Până și copacii tremurau! Frigul mă cuprinsese ca într-o menghină rece. Practic, gheața ne lovea peste degetele picioarelor și pe unde mai nimerea, de pe streașină curgeau zoaie reci peste cap și peste umeri, machiajul, cred, îmi pictase obrajii, fusta albă se lipise de mine de parcă voia să se încălzească. Între noi, nu ne priveam și nu scoteam o vorbă. 

         Simțeam, în apropiere, orgoliul făcut țăndări de neputința bărbatului, a masculului Alfa care nu e în stare să ia vreo decizie ori să ocrotească femeia. Vizibilitate mai aveam, în fața noastră, cam de jumătate de metru. Priveam stratul alb ce acoperise trotuarul, iarba strivită și plânsă, câteva petale de flori rătăcite, frunze și crengi amestecate. 
        Tăceam. Așteptam. Ce? Nu știu ce au gândit ceilalți, dar eu am văzut un fel de sfârșit al lumii, deși nu simțeam acea temere de moarte personală. Pur și simplu știam că mi-a fost dat să asist la dezastru. Habar n-am cât a durat. Deodată, ca din senin, totul a luat sfârșit. Soarele și-a recăpătat strălucirea, drăgaicele zâmbeau mulțumite, circulația și-a dat drumul, iar Sf. Ilie, mai scutura ultima tolbă cu apă, ușurel, ca prin sită. 
         Un taxi. Andrei, face semne disperate, omul oprește, deși era interzisă oprirea în acel loc, urcăm în mașină. Tăcere prelungă și... ajung în fața blocului. Sandalele se mărise, tălpile acum se plimbau înlăuntru lor împiedicându-mi mersul, fusta, tot lipită, eu, udă din cap până-n picioare. Urc scările râzând pe înfundate.
        - Cum ai reușit să vii pe ploaie sau, unde ai stat de ești așa udă și murdară? Tu știi ce dezastru a fost?! Doamne! Trebuia să intri undeva…
      - Lasă, acum e musai să fac un duș fierbinte să nu răcesc. Râsul mă inundă iarăși. Clar, nu-s zdravănă la cap! 


        Grațiela                                                                             Suceava:
                                                                                                  24.10.15

duminică, 4 octombrie 2015

Atunci, acum - acum, atunci... sau cum?!

           Femeia, în drumul ei ce i-a fost dat, tocmai a călcat victorioasă peste adolescență, zdrobind-o pentru totdeauna. A sărit peste 30 de praguri alergând ba în linie, ba în cerc, ba cu rost, ba fără rost, până când, iată, acum este angajată la o firmă privată, e căsătorită, are persepctive mari... dar, culmea se întâlnește cu femeia matură, realizată și independentă de care se temea cel mai mult. Femeile! Cum să încapă într-un spațiu finit fără să-și scoată din sticluțele ambalate cu grijă și frumos colorate, câteva picături de venin?
Le privesc cu uimire și neputință, întrebându-mă cum e posibil ca ele să fi străpuns timpul și să iasă la atac. Mă observă și se iau de mine. Na, că m-au prins pe picior greșit! 
           Mintea  mă tot bombăne că sunt bătrână și că în curând patronul va prefera o salariată mai tânără și mai drăguță.
           Mă privesc în oglindă: azi nu am riduri, am o greutate normală, sunt îngrijită, am părul lung și frumos, ochii mari, luminoși, sunt machiată, port hăinuțe frumoase și în ton cu moda deci sunt bine, îmi spun zâmbindu-i oglinzii cu superioritatea femeii sigure de ea. Femeia la 30 de ani e Femeie! După mai multe săgeți ce i-au străpuns inima zburdalnică în jocul de-a îndrăgosteala, a învățat cam tot despre iubire, relații, sex, carieră, soț. Știe cum să se pună în valoare, cum să cucerească sau să-și exprime disprețul față de vreun nătărău care-și lasă ochii băloși să-i cadă pe formele ei voluptoase. Mai mult, ea știe ce vrea de la viață, are de pus cărămizi la cariera începută, deja.
          Jigodia de minte nu se lasă. Îi văd ghearele ascuțite, încovoiate și gata de atac întocmai ca ale unui tigru care-și adulmecă prada speriată și neputincioasă.
        - Da, azi ești, dar mâine? Nu vezi că patronii sunt tineri și că peste tot apar ca din senin fete tinere, cu fustele scurte și cu picioarele alea lungi până în gât? Cât o să mai reziști? Și-apoi, tu n-ai nici farmec, nu vorbești mult, nu spui bancuri fără perdea, nu râzi cu gura până la urechi...n-ai nimic interesant pe lângă știința de specialitate. Și, dacă ai citit o căruță de cărți sau ai fost la concerte simfonice și expoziții de pictură, ce? Pe cine interesează, la ce folosesc astea, că...doar, astea nu aduc bani, nu dezvoltă afaceri, iar când te prezinți cuiva, nu-i spui ce știi sau ce simți, ci te prezinți cu cât ai. În fond, cine ești tu, ce avere ai, ce relații ai?
        - Ia mai taci! Hâtră ce ești, te crezi deșteaptă? Să înțeleg că tot ce însemn, ți se datorează?! Și, chiar dacă ar fi așa, ce, nu sunt oameni care apreciază inteligența, bunul simț sau loialitatea? Eu sunt eu!
        - Aiurea! De ce scâncești, dară? Uite, colțurile gurii ți-au căzut, ochii tăi sunt chinuiți de o lacrimă amară, mai degrabă otrăvită și...uite, ai deja două riduri la colțul ochilor. Te-ai chircit, nu mai stai dreaptă. Ești urâtă, ești bătrână, ești urâtă, ești bâtrână! Sâc!
Întocmai unei plante ucigașe din filmele SF, otrava mă pătrunde și se strecoară cu iuțimea unui laser în tot corpul. Sunt o nimeni! Bătrână, urâtă și fără speranță. Am trăit 30 de ani fără să fi realizat ceva, măcar. N-am vilă, n-am o mașină 4x4, n-am un soț ministru sau cu o afacere de aia în care-ți trebuie sânge în instalație, cum se spune. Sunt terminată.
 Zdrooong!
          - Acum ești mulțumită? Am devenit și rea. Urăsc! Urăsc pe toată lumea, urăsc picioarele lungi și râsul zgomotos, urăsc tinerii bot în bot și mașinile și și...și te urăsc, mai ales, pe tine. De după colț apare Mila. Da, ea vine încetișor, târâș precum șarpele galben. Te încolăcește cu pielea lui rece și alunecoasă pănă te sugrumă. Nu mai ai aer, nu mai ai nervi, nu mai ai viitor. Trebuia să mă fi născut mai târziu și cu o frumusețe răpitoare, să mă fi măritat cu un fotbalist ceva... Lacrimile își fac cărări pe obrazul meu fierbinte și fin. Șarpele mă sufocă. Cu gesturi calme și sigure îl desprind, îl pup pe bot și... ssss peste balcon. Habar n-am ce căuta aici. Niciodată nu mi-au plăcut șerpii.

           Timpul, parcă întors pe dos și răsucit de mii de ori pentru un răgaz de odihnă, a zburat totuși. Acum, părul meu șaten și lung, e scurt și aproape de culoarea zăpezii peste care au trecut vânturi năpraznice, iar noroiul trecătorilor inevitabili l-au murdărit. Darrr, acum vorbesc cu inima! Ea nu judecă, doar simte. iar când îmi vorbește mă alintă, mă încurajează și mă laudă:
          - Vezi, lucrurile și anii nu sunt totul! Tu ești tânără, deșteaptă, frumoasă și mai presus de toate, știi să iubești, știi să ierți și să te bucuri de orice fleac. Privește oamenii de vârsta ta. Ce vezi?
          - Văd oameni cărunți, burtoși, cu mersul greoi, cu nepoți sau fără, mândri de ei și de copiii lor... Sunt niște domni și doamne. Desigur sunt realizați, împliniți. Îi respect. Cândva voi fi ca ei...
        - Heeei! Ce tot spui acolo? Ești de vârsta lor! Gata, nu-i mai privi cu ochii tinerei de altădată. Sunt generații în urma ta care privesc spre tine în felul ăsta.
         - Haaaaa-ha, ce-mi place! Eu sunt tot un copil! Mă zbengui și râd cu poftă, văd fiecare floare pe lîngă care pașii mă plimbă, am întâlniri de taină cu primăvara și toamna, mă bat cu albul rece al iernii și...am proiecte mari.  
         Șterg oglinda foarte bine, îmi privesc chipul, dar...nu-i pot desluși trăsăturile în profunzime. Am nevoie de ochelari. Și ce? 

sâmbătă, 29 august 2015

Întâlnirea cu mine

Am scris două cărți pentru a ajunge la mine. Nu pentru că aș fi undeva foarte sus, ci pentru că sufletul meu era foarte jos. Sufletul meu a fost rănit, terfelit și supus chinurilor repetate și necunoscute lui. Cum ai putea fi TU - omul văzut, școlit, identificat pe stradă, dacă sufletul tău plânge și te urmează târându-se practic, mereu în urma ta?

duminică, 26 iulie 2015

Revenirea la viață

Mintea.
Acum, după ce ți-ai lins rănile, începi să te dezmorțești. Musai ai nevoie de un timp petrecut doar cu tine, un timp în care să te aduni, să-ți culegi cioburile și să te reconstruiești. Vei observa multe modificări atât fizice cât și pshice ori sufletești.  Da, te vei analiza cu de-amănuntul, îți vei schimba culoarea părului sau coafura, îți vei cumpăra haine noi, în culori mai vesele, te vei aranja mai cu gust și vei constata, desigur, că ești frumoasă, ești ca și multe alte femei, dar mai puternică acum, și vei respira un aer nou, proaspăt, necesar ridicării sufletului.
Ești mândră că ai avut șansa de a trăi asemenea sentimente, pentru că... dacă ai suferit înseamnă că ai și iubit. Si-atunci, normal că ai beneficiat de sentimente înălțătoare, ai gustat din fructul fericirii, nu? Acum ai avut parte de cunoașterea și dezvoltarea mai multor simțuri cu care ai fost înzestrată. Că nu degeaba ne-au fost date, ci pentru a experimenta și a învăța din toate! Ieși afară, după ceva timp de absență (deși ai ieșit zilnic), și ce vezi? O altă lume! Acum observi natura: parcă pentru prima dată vezi că au înflorit copacii sau florile de pe alei sau, poate, vezi frunzele galbene pe care calci și care îți vorbesc sub pași; te bucuri de soarele, fie blând, fie arzător (important e că este acolo); te bucuri de ploaie sau zăpadă; te încântă un ciripit de păsărele sau copiii zgomotoși din parcuri; privești noaptea spre cer și te bucuri de miliardele de stele și de luna blândă. 
Nu-i așa că-ți vine să dansezi, să te învârtești? Nu-i așa că te simți liberă și că toată lumea e a ta?
Nu-mi place să dau sfaturi nesolicitate, dar acum zic: rămâi o vreme singură!

sâmbătă, 25 iulie 2015

Viața de după despărțire

Pustiul.  
S-a instalat golul și, deși e spațiu, nu? tot încorsetat și chircit ești. Îndrăznești să te privești în oglindă. Al cui e acest chip? Nici ochii nu mai seamănă cu cei cu care te mândreai sau pentru care primeai complimente: acum nu mai au lumină, strălucire; parcă sunt stinși și mai mici; privesc și ei un chip ciudat. O, dar gura! De ce s-a strâmbat? Are colțurile îndreptate în jos și e mai botoasă (știu că n-am botox!). Și părul... nici ăsta n-are strălucirea de altădată! Acum și-a pierdut și forma; nu mai stă pieptănat ca de obicei, ci...cum vrea el. Umerii sunt ridicați și n-au chef să coboare. De sport, nici vorbă!
Cât timp a trecut?, te întrebi. Și ce-i cu mine? Cine sunt? De ce? Culmea, nici un prieten, niciun telefon... Unde or fi toți? Unde și cine e această ființă care privește în oglindă?
Sufletul
Ei, sufletul e trist! Atât de trist încât îmi dă semnale de haos. E tulburat și-mi strigă: wrong! E greșit, e păcat! Ai tulburat ordinea în cer și eu rătăcesc zdrențuit și bezmetic. 
Primește-mă și dă-mi aripile înapoi!
Inima
Inima doare. Pur și simplu doare și e speriată. Tresare la orice zgomot, la orice gând și la orice melodie. Nici nu suportă muzica de dragoste sau pozitivă, ci se tânguie după melodii lacrimogene. 
Lumea.
Lumea totuși trăiește! N-a dispărut și nici nu-i pasă de tine; poate se distrează, se bucură, muncește, iubește; habar n-are că tu ești suferindă, singură și neputincioasă. O parte spune că te lasă să-ți lingi rănile. Da, dar acum tu ai nevoie de prieteni de nădejde, ai nevoie de confirmarea că tu nu ai nicio vină și că nu ți-au intrat zilele în sac. Niște unii, profitori de ocazie, se oferă să te consoleze invitându-te în viața lor. Wrong!
Mintea.
Acum și aici ai nevoie de minte. 
Va continua... Va continua...

M-am despărțit! Cum e?

Ce faci și cum te simți după o despărțire?
Cine n-a trecut prin focul aprig al unei despărțiri care n-a putut fi stins decât cu lacrimi tulburi curgând în șiroaie peste care cădeau bolovanii neputinței, astfel încât nici un sfat, nici o mângâiere sau încurajare n-avea niciun efect?
Da, în suferința ta, doar tu ai dreptate, doar tu ești cel neputincios, doar pentru tine lumea s-a sfârșit. Ce rost are să trăiești fără el (ea), dar cum să mai trăiești, în ce fel, când ți-au fost retezate aripile, speranțele, practic viitorul? Nu vezi că ai rămas infirm și prost?  Păi, ce mai poți face lucrurile pe care le făceai cândva fără măcar să te gândești, mai poți învăța sau munci? Nu, nu mai știi nimic. 

În plus, te cuprinde o teamă teribilă de viitor: ce-o să fie cu tine, cu viața ta, știind că totul, absolut totul depindea de el (ea); și-apoi cum te vor privi ceilalți, ce vor gândi sau, poate vor râde ori se vor bucura.
Și plângi cu sughițuri și nu ți-e foame și nu vorbești și ești nervos (oasă); nu suporți prezența nimănui și nici sfaturi nu accepți. Dacă tu nu poți răspunde la întrebarea "de ce", tu care ai fost acolo și ai trăit cele mai puternice sentimente alături de persoana dragă, tu care te-ai dăruit cu tot sufletul și inima și te-ai legat pe veșnicie de ea, cum ar putea altcineva să te alinte, să-ți dea sfaturi?
E greu să știi că dintre toți oamenii doar ție ți s-a întâmplat așa nenorocire. Ești singur, ba înghețat în propria-ți viață, ba înglodat în propria-ți mocirlă. Ești terminat, asta e!

Ei, dar timpul vindecă orice rană! Încet, încet, te ridici din băltoacă creată chiar de tine, începi să respiri un aer mai bun, mai curat și simți cum și spinarea ți se îndreaptă. 
Parcă te-ai trezit dintr-un vis urât și te ciupești pentru a te convinge că exiști. Da, exiști! nu ți s-a îndeplinit dorința de a nu te mai trezi, de a muri în somn, astfel scăpând de suferința asta cumplită, pe de o parte, dar și de a te răzbuna pe celălalt, de a te avea pe conștiință. Prea mult te-ai umilit în căutarea și obținerea unei explicații plauzibile care a cauzat ruptura, prea multe telefoane ai dat (la unele primind un simplu "ocupat sau respins") și prea mult ți-ai fugărit ochii și picioarele urmărind acea ființă superioară acum, rea și puternică, sfidătoare sau necruțătoare, în speranța unei împăcări. 
Te doare și te macină și gândul că l-ai putea vedea la brațul alteia. Cumplit! Măcar asta să nu se întâmple.
Mai porți încă resentimente, iar întrebarea "de ce" e stăpâna minții, încă.