Revenirea la viață

Mintea.

Acum, după ce ți-ai lins rănile, începi să te dezmorțești. Musai ai nevoie de un timp petrecut doar cu tine, un timp în care să te aduni, să-ți culegi cioburile și să te reconstruiești. Vei observa multe modificări atât fizice cât și pshice ori sufletești.  Da, te vei analiza cu de-amănuntul, îți vei schimba culoarea părului sau coafura, îți vei cumpăra haine noi, în culori mai vesele, te vei aranja mai cu gust și vei constata, desigur, că ești frumoasă, ești ca și multe alte femei, dar mai puternică acum, și vei respira un aer nou, proaspăt, necesar ridicării sufletului.

Ești mândră că ai avut șansa de a trăi asemenea sentimente, pentru că... dacă ai suferit înseamnă că ai și iubit. Si-atunci, normal că ai beneficiat de sentimente înălțătoare, ai gustat din fructul fericirii, nu? Acum ai avut parte de cunoașterea și dezvoltarea mai multor simțuri cu care ai fost înzestrată. Că nu degeaba ne-au fost date, ci pentru a experimenta și a învăța din toate! Ieși afară, după ceva timp de absență (deși ai ieșit zilnic), și ce vezi? O altă lume! Acum observi natura: parcă pentru prima dată vezi că au înflorit copacii sau florile de pe alei sau, poate, vezi frunzele galbene pe care calci și care îți vorbesc sub pași; te bucuri de soarele, fie blând, fie arzător (important e că este acolo); te bucuri de ploaie sau zăpadă; te încântă un ciripit de păsărele sau copiii zgomotoși din parcuri; privești noaptea spre cer și te bucuri de miliardele de stele și de luna blândă. 

Nu-i așa că-ți vine să dansezi, să te învârtești? Nu-i așa că te simți liberă și că toată lumea e a ta?

Nu-mi place să dau sfaturi nesolicitate, dar acum zic: rămâi o vreme singură!

Viața de după despărțire

Pustiul.  

S-a instalat golul și, deși e spațiu, nu? tot încorsetat și chircit ești. Îndrăznești să te privești în oglindă. Al cui e acest chip? Nici ochii nu mai seamănă cu cei cu care te mândreai sau pentru care primeai complimente: acum nu mai au lumină, strălucire; parcă sunt stinși și mai mici; privesc și ei un chip ciudat. O, dar gura! De ce s-a strâmbat? Are colțurile îndreptate în jos și e mai botoasă (știu că n-am botox!). Și părul... nici ăsta n-are strălucirea de altădată! Acum și-a pierdut și forma; nu mai stă pieptănat ca de obicei, ci...cum vrea el. Umerii sunt ridicați și n-au chef să coboare. De sport, nici vorbă!

Cât timp a trecut?, te întrebi. Și ce-i cu mine? Cine sunt? De ce? Culmea, nici un prieten, niciun telefon... Unde or fi toți? Unde și cine e această ființă care privește în oglindă?

Sufletul. 

Ei, sufletul e trist! Atât de trist încât îmi dă semnale de haos. E tulburat și-mi strigă: wrong! E greșit, e păcat! Ai tulburat ordinea în cer și eu rătăcesc zdrențuit și bezmetic. 

Primește-mă și dă-mi aripile înapoi!

Inima. 

Inima doare. Pur și simplu doare și e speriată. Tresare la orice zgomot, la orice gând și la orice melodie. Nici nu suportă muzica de dragoste sau pozitivă, ci se tânguie după melodii lacrimogene. 

Lumea.

Lumea totuși trăiește! N-a dispărut și nici nu-i pasă de tine; poate se distrează, se bucură, muncește, iubește; habar n-are că tu ești suferindă, singură și neputincioasă. O parte spune că te lasă să-ți lingi rănile. Da, dar acum tu ai nevoie de prieteni de nădejde, ai nevoie de confirmarea că tu nu ai nicio vină și că nu ți-au intrat zilele în sac. Niște unii, profitori de ocazie, se oferă să te consoleze invitându-te în viața lor. Wrong!

Mintea.

Acum și aici ai nevoie de minte. 

Va continua... Va continua...

M-am despărțit! Cum e?

Ce faci și cum te simți după o despărțire?

Cine n-a trecut prin focul aprig al unei despărțiri care n-a putut fi stins decât cu lacrimi tulburi curgând în șiroaie peste care cădeau bolovanii neputinței, astfel încât nici un sfat, nici o mângâiere sau încurajare n-avea niciun efect?

Da, în suferința ta, doar tu ai dreptate, doar tu ești cel neputincios, doar pentru tine lumea s-a sfârșit. Ce rost are să trăiești fără el (ea), dar cum să mai trăiești, în ce fel, când ți-au fost retezate aripile, speranțele, practic viitorul? Nu vezi că ai rămas infirm și prost?  Păi, ce mai poți face lucrurile pe care le făceai cândva fără măcar să te gândești, mai poți învăța sau munci? Nu, nu mai știi nimic. 

În plus, te cuprinde o teamă teribilă de viitor: ce-o să fie cu tine, cu viața ta, știind că totul, absolut totul depindea de el (ea); și-apoi cum te vor privi ceilalți, ce vor gândi sau, poate vor râde ori se vor bucura.

Și plângi cu sughițuri și nu ți-e foame și nu vorbești și ești nervos (oasă); nu suporți prezența nimănui și nici sfaturi nu accepți. Dacă tu nu poți răspunde la întrebarea "de ce", tu care ai fost acolo și ai trăit cele mai puternice sentimente alături de persoana dragă, tu care te-ai dăruit cu tot sufletul și inima și te-ai legat pe veșnicie de ea, cum ar putea altcineva să te alinte, să-ți dea sfaturi?

E greu să știi că dintre toți oamenii doar ție ți s-a întâmplat așa nenorocire. Ești singur, ba înghețat în propria-ți viață, ba înglodat în propria-ți mocirlă. Ești terminat, asta e!

Ei, dar timpul vindecă orice rană! Încet, încet, te ridici din băltoacă creată chiar de tine, începi să respiri un aer mai bun, mai curat și simți cum și spinarea ți se îndreaptă. 

Parcă te-ai trezit dintr-un vis urât și te ciupești pentru a te convinge că exiști. Da, exiști! nu ți s-a îndeplinit dorința de a nu te mai trezi, de a muri în somn, astfel scăpând de suferința asta cumplită, pe de o parte, dar și de a te răzbuna pe celălalt, de a te avea pe conștiință. Prea mult te-ai umilit în căutarea și obținerea unei explicații plauzibile care a cauzat ruptura, prea multe telefoane ai dat (la unele primind un simplu "ocupat sau respins") și prea mult ți-ai fugărit ochii și picioarele urmărind acea ființă superioară acum, rea și puternică, sfidătoare sau necruțătoare, în speranța unei împăcări. 

Te doare și te macină și gândul că l-ai putea vedea la brațul alteia. Cumplit! Măcar asta să nu se întâmple.

Mai porți încă resentimente, iar întrebarea "de ce" e stăpâna minții, încă.