ÎN DOAR CÂTEVA ORE...
Iulie 2014. Iată o dimineață superbă!
Ies pe bacon să-mi savurez cafeaua. Încă nu e zgomotul ăla infernal din timpul zilei, așa că îmi permit să mă bucur de frumusețea parcului, de zbenguiala pisicilor mele, de infinitul atât de albastru al cerului și de căldura binecuvântată ce mă împresoară.
Doamne, cum Te-ai gândit să le faci pe toate, astfel, chiar de la Început?! Până azi nu te-a egalat nici cel mai bun arhitect, nici cel mai desăvârșit pictor sau fizician. O liniște nebănuită mă cuprinde și simt o mare ușurare în suflet, de parcă mi-ar fi crescut aripi și-s gata să plutesc. Aș putea numi această minunată stare, drept un îndemn la fericire.
Da, iată ce puțin îți trebuie pentru zbura în căutarea ei! Gândurile-mi pleacă și, chiar, îmi apar imagini surprinse din avionul ce mă ducea spre Israel, când Marea Egee mi-a oferit un tablou de nedescris...
Telefonul! Na! Revin urgent pe pământ, cineva mă va solicita în niște chestiuni financiare sau contabile.
- Da! Bună și ție, că mie mi-a fost până acum. Glumesc, au venit?
- Da, când va fi cazul îți dau un semn să vii.
Un prieten – persoană fizică autorizată – își va primi cu „drag” inspectorii fiscali pentru un control de fond.
Mă adun repede, mă infiltrez cu gândul în activitatea, hârtiile și situația financiară a omului, îmi zic că va fi bine și….aștept.
Încă un telefon, apoi altul și altul, dar de la alți clienți, devin un pic stresată – dacă n-o să pot pleca la apelul lui Andrei - că s-au cam aglomerat lucrurile.
În sfârșit, mă sună. Deja se încălzise foarte tare afară. Nici nu știu cu ce să mă îmbrac. Of, Doamne! În fine, pun ceva pe mine - fustă albă și tricou lila fără mâneci - și plec pe jos. Soarele mă arde din ce în ce mai mult și simt că n-am nici chef, nici vlagă pentru ce va urma.
În fine, ajung. Controlul se cam încheiase. Mai dau câteva explicații la cele nedeslușite de doamnele inspector, se negociază amenda, apoi începem să povestim despre una despre alta, culmea, și despre pictură, în timp ce savurăm câte-un suc rece.
Observ că Andrei e degajat: vesel, îmbrăcat într-un tricou fără mâneci și cu pantaloni scurți. Nici nu m-a mirat. Așa e el! Nu ține cont de etichetă și nici n-are rețineri în a-și spune toate ideile sau a-i jigni pe proști. Mascul alfa, ce mai!
Pleacă doamnele cu buchețelele de flori și ciocolată, Andrei, plin de sine, începe să-mi povestească despre felul în care le-a vrăjit și cât de încântate au fost de frumusețea casei - cam preț de o țigară - apoi zice:
- Ce spui, mergem la o cafea la Fierărie, că e aproape? Ești cea mai tare contabilă! Fața sa luminată acum, împărțea vorbe amestecate cu râsete întocmai ca atunci când te-ai eliberat de o mare primejdie pe care ai reușit s-o păcălești.
- Merg, cum să nu! Cel puțin până sună telefonul cu vreo urgență, zic. Ar fi fost prima dată când am fi ieșit la o cafea!
Își ia niște șlapi în picioare și plecăm. Ajunși în fața blocului, observ că s-a cam înnorat, deși este foarte cald. Nu zic nimic, în fond până la cafenea, e foarte aproape.
Traversăm printre mașini, în fugă, dar…ce să vezi? primii stropi mari și grei ne-au lovit deja. Grăbim pasul, mai traversăm o stradă, ploaia se întețește și se aud primele bubuituri și lasere ale Sfântului Ilie.
Aau! Dacă mi-e frică de ceva, apăi de fulger mi-e frică. Mai facem câțiva pași (mai aveam de mers cca 10 m) însă începe… sfârșitul.
Așa ceva nu mai văzusem, cel puțin, nu stând pe afară: ruperea de nori și vântul năpraznic, practic, ne-a făcut imposibil mersul.
Ne-am oprit sub streașina extrem de îngustă a unei case. Lângă noi, ca din senit, a apărut o fată. Probabil o tânără blondă, căci, acum n-am observat decât niște lațe din care picura apa și doi ochi albaștri speriați.
Stăteam toți trei parcă încremeniți în zid, neputincioși, uzi și murdari, privind dezastrul în direct și nescoțând o vorbă. Doar câteva interjecții (ale mele) mai aveau curaj, ripostând fiecărui fulger și tunet.
Zgomotul ploii, acum transformată în grindină – mare cât bobul de strugure alb -, devenise înfricoșător, deși tabloul era superb: milioane de stropi albi și înghețați cădeau într-o viteză amețitoare, crengile și frunzele copacilor erau aduse de valul de apă și gheață ce se formase pe șosea, mașinile se opriseră, alarmele urlau, fulgerele și tunetele îmi intrau în ochi și inima, nici țipenie de om pe stradă. Până și copacii tremurau! Frigul mă cuprinsese ca într-o menghină rece.
Practic, gheața ne lovea peste degetele picioarelor și pe unde mai nimerea, de pe streașină curgeau zoaie reci peste cap și peste umeri, machiajul, cred, îmi pictase obrajii, fusta albă se lipise de mine de parcă voia să se încălzească. Între noi, nu ne priveam și nu scoteam o vorbă.
Simțeam, în apropiere, orgoliul făcut țăndări de neputința bărbatului, a masculului Alfa care nu e în stare să ia vreo decizie ori să ocrotească femeia. Vizibilitate mai aveam, în fața noastră, cam de jumătate de metru. Priveam stratul alb ce acoperise trotuarul, iarba strivită și plânsă, câteva petale de flori rătăcite, frunze și crengi amestecate.
Tăceam. Așteptam. Ce?
Nu știu ce au gândit ceilalți, dar eu am văzut un fel de sfârșit al lumii, deși nu simțeam acea temere de moarte personală. Pur și simplu știam că mi-a fost dat să asist la dezastru.
Habar n-am cât a durat. Deodată, ca din senin, totul a luat sfârșit. Soarele și-a recăpătat strălucirea, drăgaicele zâmbeau mulțumite, circulația și-a dat drumul, iar Sf. Ilie, mai scutura ultima tolbă cu apă, ușurel, ca prin sită.
Un taxi. Andrei, face semne disperate, omul oprește, deși era interzisă oprirea în acel loc, urcăm în mașină. Tăcere prelungă și... ajung în fața blocului. Sandalele se mărise, tălpile acum se plimbau înlăuntru lor împiedicându-mi mersul, fusta, tot lipită, eu, udă din cap până-n picioare. Urc scările râzând pe înfundate.
- Cum ai reușit să vii pe ploaie sau, unde ai stat de ești așa udă și murdară? Tu știi ce dezastru a fost?! Doamne! Trebuia să intri undeva…
- Lasă, acum e musai să fac un duș fierbinte să nu răcesc. Râsul mă inundă iarăși. Clar, nu-s zdravănă la cap!
Grațiela Suceava:
24.10.15
