POVESTIRI DIN TREN - I -

Întâmplări din tren ( I ) - Socializarea

Cine a călătorit cu trenul, de socializare nu cred că a scăpat!

Cândva,  trebuia să ajung la Timișoara pentru a susține un examen. Cu o zi înainte avusesem o zi infernală:

- Dimineața, înainte de a pleca la serviciu, am deschis robinetul de la apa caldă, în ideea că poate, poate au dat apă caldă (Unii am prins vremurile alea, în care verificam de zeci de ori robinetele. Trebuia să fii pe fază, căci se întâmpla să dea apă caldă și în afara programului. Și nu era ca acum, când, dai drumul la apa caldă, apa curge, dar... e rece! Atunci, apa se oprea cu totul și, uneori, uitai deschis robinetul.) și l-am uitat deschis.

- La întoarcere, când am intrat în casă, am călcat direct pe covorul cald și bine îmbibat. Bineînțeles, nu era casa mea, nu era covorul meu și nu era doar covorul de pe hol ud. Totul băltea, iar mirosul era îngrozitor.

- În plus, în acea zi, mă certasem cu șeful. Fusesem programată la smuls buruieni de pe nu știu ce cultură a unui CAP, iar eu aveam nevoie trei zile libere. Să plec la Timișoara.

- În același timp, eram supărată și nervoasă pentru că, în loc să mai fi repetat pentru examen, mă ocupasem cu tot felul de chestii neplanificate.

Ș-apoi, la vârsta aceea, nu știam să mai și râd de viață, ci luam totul în serios, deseori trezindu-mă plângând de nervi, de ciudă, găsind o mie de vinovați...

Spre seară m-am liniștit cumva, spunându-mi că voi mai citi pe tren, că oricum nu voi putea dormi.

Zis și făcut! Îmi pregătesc bagajul, aștept  timpul să treacă – până aproape de orele 12 noaptea (când circulau ultimele troleybuze) – și plec la gară. Acceleratul de Arad pleca în jurul orei 1,30. În Arad urma să schimb trenul cu un Personal, până la Timișoara.

În sfârșit, urc în tren. Găsesc compartimentul și locul, îmi pun bagajul sus, mă fac comodă, aștept să văd dacă mai urcă cineva, căci eu ajunsesem repede, fiind iute de picior. Da, mai intră o doamnă în vârstă (vreo 50 de ani!), mă salută, mă întreabă dacă e compartimentul X și dacă locul Y se află acolo. Îi confirm, o urmăresc cum se așază, apoi îmi întorc privirea absentă pe geam. Nu mai urcă nimeni. Trenul se pune în mișcare, iar eu sunt bucuroasă că o să pot citi. Scot cursul cu materia ce mă interesa, încerc să mă adun și focusez pe ceea ce nu stăpâneam încă. 

Ei, dar vecina începe:

–          De unde sunteți?

–                   Din Brașov.

–                   Și... unde mergeți?

–                   La Timișoara.

–                   Păi, ăsta merge acolo?

–                   Nu, schimb în Arad.

–                   Aaa!

Răspunsurile scurte și faptul că răsfoiesc o carte, o vor face să înceteze, mă gândesc.

–                   Și... acolo lucrați ori mergeți la părinți?

Simt cum mi se urcă sângele în cap. Exact ceea ce nu-mi place, iarăși, mi se întâmplă. Ce-o interesează pe babornița asta ce-i cu mine, unde merg și de ce?  Ce-ar fi s-o iau și eu la întrebări!? Dar nu e în firea mea. Parcă mi se leagă limba. E jenant, cum să fac asta?

–                Nu, nu merg la părinți.

Mă opresc din răsfoit și, plină de nervi, mă prefac că citesc. Poate își dă seama că n-am chef de conversație...

Tace. Buun. Hai să mă concentrez pe un capitol.

–                      Aveți legătură bună în Arad? O să stați mult în gară?

–             Am legătură bună. Practic, plecarea din Arad e făcută astfel încât să ajungă acest tren, mai întâi.

–                    E bine așa! Am și eu o nepoată acolo. Lucrează la... N-am văzut-o tare demult. Are și copii...

Deja, n-o mai auzeam. Plesneam de nervi. Îmi simțeam mușchii feței încordați, ochii scânteind, gura făcută bot. Închid cartea, închid ochii și bombăn în gând. Între timp, cucoana bombăne și ea, vrute și nevrute, cu voce. Mă prefac că nu aud. Oi fi eu nepoliticoasă, dar... tac.

Trenul dă semne că se apropie o gară.

Hărmălaie multă, unii coboară, alții urcă grăbiți, bagaje hârșâite, îmbrățișări, mâini fluturând, copii scâncind, tineri zgomotoși, șuierat de tren. Ce să-mi producă astea înafară de  nervi? În fine.

Mai intră două persoane în compartiment. O femeie între două vârste și un copil de vreo 5-6 ani. Un băiețel frumos foc, cu părul creț și galben precum al unui scandinav, cu ochii mari, albaștri și șmecheri. Deși are tot felul de întrebări sau comentarii, acest îngeraș mă binedispune. În plus, mama sau bunica, ce i-o fi fost, se străduiește să-l facă să vorbească încet, să nu deranjeze.

 Așa da! Uite ce înseamnă să ai bun simț, nota 10!, apreciez bucuroasă.

Mă gândesc că ăștia vor coborî destul de repede, așa că îmi propun să nu mai citesc nimic. O privesc și pe vechea companioană, mai întâi cu oarece dispreț, apoi mai cu blândețe. Pare foarte amabilă cu cei doi, mai ales cu copilul. Acum, rolul de babă curioasă i se potrivește. Îl supune unui interogatoriu de-l face ba să fie serios și cuminte, ba să râdă de replicile lui. Oricum, e tare băiatul!

După un timp, care mi s-a părut destul de relaxant, Ionuț – așa îl cheamă –, probabil plictisit, a început să se zbenguie și să observe alte lucruri interesante pentru el, prilej de a-și da cu părerea.

Cotoroanța s-a găsit să stingă lumina și să se cuibărească în colțul ei, lipindu-și fruntea de geamul acela murdar.

Aoleu, la asta nu mă gândisem! Dacă vor fi de ăștia care nu suportă lumina, ce-o să mă fac?

Nu i-a tihnit prea mult căci trenul a ajuns într-o altă gară.

Ionuț vrea lumină. Bravo! Răzbunarea funcționează. N-are importanță prin cine se face, dar să se facă! Oare sunt rea?! Nu. Femeia asta e nesimțită, decid repede. Trebuia să stea acasă ori să circule ziua. Cum și-a permis să stingă lumina fără să întrebe?  În fine, ce lume ciudată și diferită întâlnesc la tot pasul! Și nebuna aia din gară care-și ridica fusta în cap și râdea ca proasta sau ăla care și-a trântit flegma de peron. Ăla părea un om normal, dar...  Am o scârbă grozavă când mă țin de barele de la urcarea în tren. Nu știi ce au pe mâini nespălații. Doamne, și cât am de învățat! Ce mă fac? Arată bine mama-bunică. E elegantă, civilizată. Cu ea mi-ar plăcea să leg o conversație... Cred că e realizată, fericită. Ce noroc au unii! Gândurile zburdau haotic.

Ies la o țigară. Puștiul mă însoțește. Nu mai sunt în largul meu.  Mi-e rușine să fumez în fața lui.

–       Pe tine cum te cheamă?

–       Grațiela.

–       Cum? Gaaciela...

–       Gra-ți-ela.

–       Grațielaa...

Îl priveam, căci bănuisem nedumerirea lui.

Puștiul se legăna într-un picior, cu celălalt făcând tot felul de rotocoale.  Cu o mână se ținea de bara de pe culoar, pe cealaltă plimbând-o ba prin păr, ba lăsând-o în jos înspre sandalele lui și mă țintea cu privirea ba direct, ba pe sub mână, ba pe sub sprâncene, ca un adevărat pezevenchi. Căuta ceva în ochii mei, un răspuns sau o confirmare. Și, pentru că nu reuși să înțeleagă, renunță la acele contorsiuni, devenind ceva mai serios, apoi conchise: Aaasta, nu mai pot să cred!

–       Da, așa mă cheamă, îi răspund aruncându-i un zâmbet larg.

–       N-am mai auzit așa ceva...

Intrăm în compartiment. Ionuț se apropie de mama-bunica și-i șoptește la ureche: „... se poate așa nume? Zice că o cheamă Gra… , cum ai zis?”

Ochii lui râdeau ștrengărește, îndreptându-se înspre mine. Încă mai spera să fie o glumă.

Va urma!

01.07.2016                                                                      Grațiela