Atunci, acum - acum, atunci... sau cum?!

           Femeia, în drumul ei ce i-a fost dat, tocmai a călcat victorioasă peste adolescență, zdrobind-o pentru totdeauna. A sărit peste 30 de praguri alergând ba în linie, ba în cerc, ba cu rost, ba fără rost, până când, iată, acum este angajată la o firmă privată, e căsătorită, are persepctive mari... dar, culmea se întâlnește cu femeia matură, realizată și independentă de care se temea cel mai mult. Femeile! Cum să încapă într-un spațiu finit fără să-și scoată din sticluțele ambalate cu grijă și frumos colorate, câteva picături de venin?
Le privesc cu uimire și neputință, întrebându-mă cum e posibil ca ele să fi străpuns timpul și să iasă la atac. Mă observă și se iau de mine. Na, că m-au prins pe picior greșit! 

           Mintea  mă tot bombăne că sunt bătrână și că în curând patronul va prefera o salariată mai tânără și mai drăguță.

           Mă privesc în oglindă: azi nu am riduri, am o greutate normală, sunt îngrijită, am părul lung și frumos, ochii mari, luminoși, sunt machiată, port hăinuțe frumoase și în ton cu moda deci sunt bine, îmi spun zâmbindu-i oglinzii cu superioritatea femeii sigure de ea. Femeia la 30 de ani e Femeie! După mai multe săgeți ce i-au străpuns inima zburdalnică în jocul de-a îndrăgosteala, a învățat cam tot despre iubire, relații, sex, carieră, soț. Știe cum să se pună în valoare, cum să cucerească sau să-și exprime disprețul față de vreun nătărău care-și lasă ochii băloși să-i cadă pe formele ei voluptoase. Mai mult, ea știe ce vrea de la viață, are de pus cărămizi la cariera începută, deja.

          Jigodia de minte nu se lasă. Îi văd ghearele ascuțite, încovoiate și gata de atac întocmai ca ale unui tigru care-și adulmecă prada speriată și neputincioasă.

        - Da, azi ești, dar mâine? Nu vezi că patronii sunt tineri și că peste tot apar ca din senin fete tinere, cu fustele scurte și cu picioarele alea lungi până în gât? Cât o să mai reziști? Și-apoi, tu n-ai nici farmec, nu vorbești mult, nu spui bancuri fără perdea, nu râzi cu gura până la urechi...n-ai nimic interesant pe lângă știința de specialitate. Și, dacă ai citit o căruță de cărți sau ai fost la concerte simfonice și expoziții de pictură, ce? Pe cine interesează, la ce folosesc astea, că...doar, astea nu aduc bani, nu dezvoltă afaceri, iar când te prezinți cuiva, nu-i spui ce știi sau ce simți, ci te prezinți cu cât ai. În fond, cine ești tu, ce avere ai, ce relații ai?

        - Ia mai taci! Hâtră ce ești, te crezi deșteaptă? Să înțeleg că tot ce însemn, ți se datorează?! Și, chiar dacă ar fi așa, ce, nu sunt oameni care apreciază inteligența, bunul simț sau loialitatea? Eu sunt eu!

        - Aiurea! De ce scâncești, dară? Uite, colțurile gurii ți-au căzut, ochii tăi sunt chinuiți de o lacrimă amară, mai degrabă otrăvită și...uite, ai deja două riduri la colțul ochilor. Te-ai chircit, nu mai stai dreaptă. Ești urâtă, ești bătrână, ești urâtă, ești bâtrână! Sâc!

Întocmai unei plante ucigașe din filmele SF, otrava mă pătrunde și se strecoară cu iuțimea unui laser în tot corpul. Sunt o nimeni! Bătrână, urâtă și fără speranță. Am trăit 30 de ani fără să fi realizat ceva, măcar. N-am vilă, n-am o mașină 4x4, n-am un soț ministru sau cu o afacere de aia în care-ți trebuie sânge în instalație, cum se spune. Sunt terminată.
 Zdrooong!

          - Acum ești mulțumită? Am devenit și rea. Urăsc! Urăsc pe toată lumea, urăsc picioarele lungi și râsul zgomotos, urăsc tinerii bot în bot și mașinile și și...și te urăsc, mai ales, pe tine. De după colț apare Mila. Da, ea vine încetișor, târâș precum șarpele galben. Te încolăcește cu pielea lui rece și alunecoasă pănă te sugrumă. Nu mai ai aer, nu mai ai nervi, nu mai ai viitor. Trebuia să mă fi născut mai târziu și cu o frumusețe răpitoare, să mă fi măritat cu un fotbalist ceva... Lacrimile își fac cărări pe obrazul meu fierbinte și fin. Șarpele mă sufocă. Cu gesturi calme și sigure îl desprind, îl pup pe bot și... ssss peste balcon. Habar n-am ce căuta aici. Niciodată nu mi-au plăcut șerpii.

           Timpul, parcă întors pe dos și răsucit de mii de ori pentru un răgaz de odihnă, a zburat totuși. Acum, părul meu șaten și lung, e scurt și aproape de culoarea zăpezii peste care au trecut vânturi năpraznice, iar noroiul trecătorilor inevitabili l-au murdărit. Darrr, acum vorbesc cu inima! Ea nu judecă, doar simte. iar când îmi vorbește mă alintă, mă încurajează și mă laudă:

          - Vezi, lucrurile și anii nu sunt totul! Tu ești tânără, deșteaptă, frumoasă și mai presus de toate, știi să iubești, știi să ierți și să te bucuri de orice fleac. Privește oamenii de vârsta ta. Ce vezi?

          - Văd oameni cărunți, burtoși, cu mersul greoi, cu nepoți sau fără, mândri de ei și de copiii lor... Sunt niște domni și doamne. Desigur sunt realizați, împliniți. Îi respect. Cândva voi fi ca ei...

        - Heeei! Ce tot spui acolo? Ești de vârsta lor! Gata, nu-i mai privi cu ochii tinerei de altădată. Sunt generații în urma ta care privesc spre tine în felul ăsta.

         - Haaaaa-ha, ce-mi place! Eu sunt tot un copil! Mă zbengui și râd cu poftă, văd fiecare floare pe lîngă care pașii mă plimbă, am întâlniri de taină cu primăvara și toamna, mă bat cu albul rece al iernii și...am proiecte mari.  

         Șterg oglinda foarte bine, îmi privesc chipul, dar...nu-i pot desluși trăsăturile în profunzime. Am nevoie de ochelari. Și ce?