TOAMNA

ÎNTR-O DUMINICA DE OCTOMBRIE

          Uite că, în sfârșit, a venit! O aștept de un an de zile.

 Ea vine întotdeauna cu daruri și e atât de frumoasă încât n-ai cum să n-o observi. Doamne, cum și-a vopsit părul! Șuvițe lungi până-n călcâie, în zeci de nuanțe de verde, galben și arămiu împodobesc chipul ei senin, iar ochii mari și plini de atâta verde, te amețesc. Iar nu s-a pieptănat! Cred că e destul de greu să aranjezi asemenea podoabă care mai e și ondulată. Și-a prins doar câțiva fluturi și niște boabe de măcieș. Cerceii-struguri pare că n-o deranjează. 

           Cum cine e?! E zeița Toamna! 

Pe faldurile rochiei nesfârșite și-a cusut zeci de buzunare pe care le-a umplut cu roadele pântecelui rezultate din unirea cu zeul Pământ. O, dar ce se întâmplă?! Un vânt domol, dar hotărât îi răvășeste părul și rochia sa frumoasă, apoi totul se transformă: veșmintele-i sunt smulse împrăștiindu-se în galben, “copiii” aleargă repede–n hambare, iar verdele se răzvrătește. Două râuri se rostogolesc agale, din ochii ei sticloși, peste tot trupul arămiu, iar miile de frunze, trimise repede de către prinții ce-o privesc jenați, în jocul lor ce nu e joc, se grăbesc să-i acopere goliciunea. Într-o ultimă îmbrățișare cu zeul său suprem, se întinde la pământ. Dumnezeule, e peste tot! Culori amestecate, foșnet, susur, umbre și lumini. 

           Eu și prietena mea, Geta, privim spectacolul bucurându-ne ochii și tălpile ce ne plimbă pe cărarea cerbului imaginar prin pădurea de la Adâncata. Dar cine merge de zici că valsează cu vântul, chiar în fața mea? Da, este el! Și ce mult s-a schimbat! Când l-am întâlnit ultima oară mergea cu capul între umeri, zgribulit, ponosit și, parcă, șchiopăta. Acum e zvelt, elegant, cu mersul săltăreț. Fluieră un cântec cu noimă, vesel... O fi îndrăgostit , mă gândesc. Ia, uite, tot neatent este! Face tumbe prin aer, apoi se tăvălește printre frunze, se joacă, dansează. Sau... o fi beat, drăguțul! Heeeei! Vă rog, aveți grijă pe unde călcați și cum gesticulați, oameni buni. Lumina asta vine de la el, când e în zbor. Dar, poate fi și-n stratul foșnitor de frunze la care, știu că vă place, îi dați cu piciorul. 

               Este el, Sufletul meu! Să nu-l răniți, cumva. Ajungem pe terasa Căprioara. Soarele prietenos ne împresoară zâmbind cu noi. Comandăm ceva de mâncare și o cafea. 

            Sufletul încă aleargă. Îi fac semne să se apropie: - Vino, uite, ăștia au colțunași cu brânză! Sunt mai mici decât cei pe care îi făcea mama, dar au și nucă pe deasupra. Până la urmă, ne vom împrieteni... 

 Suceava,                                                                                       Grațiela

 18,10,15