PODUL CASEI

              Vă mai amintiți de podul casei? Ei bine, eu am reușit o întoarcere în timp fantastică! 

Era o dimineață de iarnă, iarnă de aia cu omătul cât gardul deci nu prea era de ieșit pe afară. 

Tata, un bărbat chipeș, bine legat, cum se spune, și sprinten precum un mânz, își îndeasă căciula de miel negru peste părul lui ondulat, apoi își trage ciubotele în picioare și o pufoaică albastră și iese voinicește să facă cărări prin ogradă. Îl privesc prin geamul înghețat, după ce, cu mânuța mea și cu aburii din gură, reușisem să înlătur câteva mii de steluțe lipite cu migală de Crăiasa zăpezii, astfel încât priveliștea de afară să mi se descopere doar mie. Încă ninge, probabil lacrimile cerului sunt transformate, de către Crăiasa zăpezii, în steluțe albe, mă gândesc. De aceea are baghetă... Dar, de ce plânge cerul, oare? 

           Tata împărțea lopeți de zăpadă și într-o parte și-n cealaltă, construind adevărate canale. Ce puternic și mândru e! 

             Mama trebăluia prin casă, iar eu... voiam să ies afară, la tata. Nu mi-a dat voie. 

Asta e! Dar, cum n-aveam astâmpăr, trebuia să fac altceva. Merg în verandă, căci acolo erau olurile cu lapte prins, de unde sorbeam smântâna, apoi dădeam vina pe pisică. 

           Deodată observ o scară. Hai să urc... Cu ceva emoții, mă prind de scară și încep să urc fuscel cu fuscel până sus, unde distanța de la ultimul fuscel până la vârful scării era mai mare și, iată-mă în încurcătură, un fel de panică, căci de coborât nu-mi venea. Ce fac acum? Nici în sus, nici în jos. Dar, cum copiii au o anumită inconștiență care le dă curaj, mi-am făcut vânt direct în pod, pe burtă. Habar n-am cum! Dar ce descoperire! O lume fantastică plină cu bunătăți și multe secrete, un loc despre care nu știam. 

         Podul casei era încăperea de deasupra camerelor și până la acoperișul casei, sub formă de trunchi de con, cu podele pe jos, cu excepția unei porțiuni din jurul hornului, unde era acoperit cu lut.

         Porumbul strălucea și se desfăta într-o parte a podului, în altă parte ceapa roșie și galbenă veghea în două grămezi, iar deasupra altă ceapă împletită în cozi lungi, atârna maiestuos precum niște imense margele, mai încolo, fasolea de toate culorile rânjea pe niște saci din hârtie. Uite și nucile! Ua, nu știam că de aici le aducea mama atunci când făcea cozonac! Ahaaa! În alt loc, tronau niște lădoaie imense. Ce-o fi în ele? Făină de porumb, făină de grâu, tărâțe. Într-o covată imensă se tolăneau fel și fel de bucăți de slănină, ceva carne și coaste pline cu sare. Ia uite și alte coveți, și tăvale, oale mari, găleți, lighene, cociorva și tot felul de alte lucruri de bucătărie agățate sau puse pe niște polițe. Oooo, pe niște pari prinși în bârnele podului atârnau ca la expoziție zeci de cârnați și bucăți de carne de porc. Dar ce miros! Într-un alt colț câteva lădițe de zestre și un fel de butoi (coș) din nuiele cu capac. Ce-o mai fi și aici? Molfăind o bucată de cârnați (după ce mai înfulecasem câteva nuci) mă apropii de comorile acelea. O ladă era încuiată printr-un sistem metalic, dar era și foarte frumoasă: din lemn vopsit maro cu desene florale în verde și galben, cu capac curbat și mânere. Am insistat eu, dar...degeaba. În altă ladă erau lucruri mai vechi, probabil urmau a fi aruncate sau date la țigani, în alta tot felul de cârpe. La butoi, n-am ajuns să văd ce era acolo căci era prea înalt. 

       Auzeam cum mă strigă mama, îngrozită că am ieșit afară, dar eu...ce să-i răspund?! Descoperisem cel mai mare secret, cea mai mare comoară, inima-mi bătea năvalnic, ochii nu mai pridideau de încântare. Și totuși, trebuie să cobor. Mă apropii de scară, privesc în jos, întind un picior înspre primul fuștel, dar...nu-mi iese. Acum eram și un pic grăbită și speriată de ce-o să zică mama, aveam și câteva nuci prin buzunare, așa că nu reușeam nicicum. M-a cuprins frica. Până la urmă am renunțat la nuci punându-le grămăjoară pe margine, m-am prins de marginea podului, tot din poziția pe burtă, și mi-am lăsat picioarele să se descurce. Bineînțeles că am călcat aiurea, strâmb, scara se mișca, iar eu eram terminată. M-am lovit, m-am speriat de moarte, dar am reușit cumva. 

           Am intrat în cameră spășită cu toată încărcătura de basm după mine și am început cu tot felul de întrebări aiurea, care s-o deruteze pe mama. Cum unde am fost? În casa cea mare, m-am uitat la reviste și poze. 

O vreme n-am mai urcat însă după ce am mai crescut, vizitele s-au îndesit. Acum știam să citesc, să înțeleg mai multe lucruri, și, mare mi-a fost mirarea când într-o altă lădiță, mai mult cutie, am găsit multe, multe scrisori primite de sora mea de la diverși băieți. Ei, să vezi pe astea cum le-am savurat! Mai ales pe cele de dragoste. Unele începeau cu versurile alea “Cum dorește căprioara apă rece din izvor, așa își doresc eu ție, fericire-n viitor” sau „Cu creionul pe hârtie, eu cu drag încep a-ți scrie... ca să știi că te iubesc, eu mai jos mă iscălesc”... Alții se întreceau în desene cu flori și inimioare... Cele mai multe erau corectate cu roșu de către sor-mea și... de bună seamă, nu le răspundea la nici unul. Apropo: știți că pe vremea soră-mii (e mult mai mare decât mine) cine termina liceul se considera intelectual?  

Suceava,                                                                                   Grațiela Ț. 

05.12.15